Pregătiri de Crăciun

Crăciunul a fost mereu mai frumos în așteptare. Acolo unde cadourile sunt ghicite (așadar perfecte), jucăriile nu se strică, oamenii nu sunt ursuzi sau morocănoși și nimeni nu se ceartă. Acolo unde te bucuri de arome de cozonaci și alte bunătăți fără să te umfli cu de toate, unde primești oaspeții de departe și deocamdată nu simți decât bucurie adevărată că-i vezi, și nu ai avut încă timp să te plictisești de brad, zăpadă și lume.

Îmi amintesc și de copilul Miruna (zis și Mișu, pentru că mișuna prin casă) intrat în modul titirez de pe la jumătatea lui noiembrie, de la primul parfum de zăpadă (și se știe că în Brașov nu e nevoie să ningă ca să miroasă a zăpadă, ea poate fi departe, pe munți și nasurile experte tot o simt). De-atunci se dădea liber la compus scrisori pentru Moșu și ascultat colinde. Scrisorile erau specialitatea mea, știam prea bine că tandrețurile scrise îi fac pe bunici să-și șteargă lacrimile pe sub ochelari, și cum Moș Crăciun nu-i nimic altceva decât tot un bunicuț știam că n-am cum să dau greș. Câteva pagini din ce s-ar putea numi șantaj emoțional, desene, indicații clare de cadouri, și gata. Sor-mea și cu mine puneam scrisorile pe pervaz, să le ridice iepurașul Moșului (acum realizez că la cei 13 ani ai ei probabil că făcea asta doar ca să-mi facă mie plăcere, cu toate că atunci nu ar fi recunoscut în veci că face ceva pentru soru-sa). Iar colindele, le ascultam zilnic după școală, aveam o casetă veche de tot cu corul Madrigal, care hârșâia și se mai și prindea câteodată, dar era cea mai grozavă chestie, cu toate că niciodată nu mi-a dat pace un zvon din ora de religie că orice colind cântat înainte de vreme face să-ți crească bubițe la gură.

Și-apoi pregătirile! Curățenia, dacă vă vine să credeți! Îmi amintesc cu mare drag de mersul în curtea blocului cu tata la bătut de covoare, pe aerul ăla care înțeapă pe la nas. Apoi cozonacul, primul făcut de mama, privit cu neîncredere de bunicele experte, care a ieșit cel mai bun pentru că am apucat să-mi bag și eu lăbuțele în cocă și la pus în cuptor am zis formula magică cu mama, ca să crească (pe care nu mi-o amintesc, trebuie să fie una din vrăjitoriile pe care le știm doar când suntem copii).

Împodobitul bradului era agonie și extaz. Întâi puneam ațele la globuri cu Ana (sor-mea) și-apoi când se întorcea mama acasă împodobeam, având pe fundal aceeași veche casetă la care nu renunțam nici moartă. Eram grozav de geloasă că nu aveam voie să pun mâna decât pe globurile mici și neinteresante, ca să nu le sparg pe cele speciale, de sticlă, și că aveam acces doar la ramurile de jos, pe care oricum doar eu le vedeam.

Uneori veneau în vizită bunicii, toți patru, și pentru că îi luam de la gară cu tata, primeam prima dulciuri și covrigi. Și se umplea casa. Cu oameni, cu zâmbete și miresme din bucătărie. Și era mai bine decât în ziua de Crăciun cea adevărată, în care totul era deja forțat și lipsit de haz.