Istoria demonstrează că între genialitate şi nebunie e o linie îngustă.
Dar oare cum este viaţa lângă un geniu? Cum e să trăieşti lângă o persoană care excelează în domeniul său, să fii conştient că ceea ce face cel de lângă tine va rămâne în istorie? Încerci să-l convingi să dea totul? Încerci să-l protejezi? Încerci să-l imiţi?
Am norocul să stau în (aproape) fiecare zi la o uşă distanţă de geniul despre care am să amintesc în rândurile de mai jos. Numai că în ipostaza în care îl văd eu zi de zi, nu îşi poate manifesta abilităţile extraordinare. Nu el e eroul meu de astăzi, ci un domn care i-a fost alături când toata lumea se minuna de genialitatea sa.
Fila de jurnal de astăzi e scrisă sub influenta a două evenimente mult mediatizate în ultimele zile. Unul e festivalul George Enescu; care este celălalt veţi înţelege abia către sfârşit...
****
În 1984 când Milos Forman a lansat filmul Amadeus, un sondaj de opinie arăta că 96% dintre americani nu ascultaseră niciodată muzică clasică. În ciuda acestui fapt, filmul a avut succes. Explicaţia? Înainte de a vorbi despre un geniu al muzicii, Amadeus e o poveste despre oameni şi reacţiile lor în faţa succesului.
Din povestea lui Forman (care este asemenea majorităţii filmelor biografice, romanţată, curăţată şi îmbunătăţită, adică un pic departe de realitatea istorică) am ales astăzi apropierea de personalitatea genială a lui Mozart, precum şi influenţa şi admiraţia lui Salieri, compozitorul curţii. Restul e doar un pretext pentru a ne aminti de un alt personaj celebru.
****
Înainte de a face paralele între film şi realitate, să facem câteva precizări care vă vor ajuta să descifraţi ghicitoarea, să aflaţi numele eroului de astăzi, dar vor completa şi imaginea istorică a personajului de la care vom pleca.
În loc să-şi numească filmul Mozart sau Salieri, Forman a ales Amadeus. Într-o Americă în care doar 4% din populaţie ar fi putut recunoaşte personajul şi ar fi fost curioşi să vină la film, regizorul a riscat pentru a transmite un mesaj codat: în traducere cel de-al doilea nume al compozitorului vienez înseamnă "cel pe care îl iubeşte Dumnezeu", iar cei care au văzut filmul ştiu că Salieri era convins că Mozart avea har divin.
Antonio Salieri s-a născut la Legnano în 1750 şi a murit la Viena în 1825. A fost compozitorul curţii regale în perioada în care Împărat era Iosif al II-lea. Cea mai cunoscută dintre operele sale este Falstaff, după un libret inspirat de Shakespeare. A fost protectorul multor compozitori celebri ai epocii: Beethoven, Schubert sau Liszt. În ciuda unor intrigi reale orientate împotriva lui Mozart, Salieri nu este răspunzător de moartea compozitorului vienez. Ideea unui asasinat (prin otrăvire) a fost vehiculată inclusiv într-o opera scrisă de Nikolai Andreevich Rimsky-Korsakov intitulată "Mozart şi Salieri". (Şi Forman merge în aceeaşi linie.)
Salieri a fost o personalitate influentă a epocii sale, a fost Cavaler al Legiunii de Onoare şi membru al unor asociaţii influente ale vremii.
Multe dintre filmele / cărţile despre artiştii geniali (fie că sunt muzicieni, pictori sau actori) riscă să fie plictisitoare; e nevoie de multa muncă pentru a putea să te ridici cât mai aproape nivelul celui despre care povesteşti. Aşa că în speranţa că vor capta interesul spectatorului, scenariştii, regizorii şi actorii aduc "îmbunătăţiri" creaţiilor lor. Nici filmul lui Forman nu face excepţie. (Dacă e să fiu corectă şi eu apelez la un truc similar, pentru că aleg de la personajele din filme doar acele caracteristici care mă ajută să vă descriu eroii mei...)
Personajul meu de astăzi seamănă (un pic) cu Antonio Salieri şi am să încerc să vă conving că asocierea e corectă... până la un punct!
Dacă aţi văzut filmul ştiţi că Salieri îşi începe mărturisirea şocantă într-o secvenţă care ar putea fi descrisă astfel: o mână apare în cadru şi prinde uşor spătarul unui scaun. Scaunul, din lemn sărăcăcios, e aşezat în mijlocul unei încăperi luminată în galben. Mâna aparţine unui preot care se aşează timid. Suntem într-o închisoare, iar preotul încearcă să-l convingă pe Salieri să se spovedească. În minutele următoare e o demonstraţie uluitoare despre puterea genialităţii. Salieri cântă la pian mai multe piese compuse de el, iar preotul nu recunoaşte nici una. Ajunge însă la un refren cantabil, fără nimic din preţiozitatea cântecelor de dinainte, iar preotul e fericit că, în sfârşit, ştie să fredoneze unul din cântecele compuse de cel din faţa sa. După ce preotul termină de cântat, Salieri spune cu amărăciune: E Mozart, n-am scris eu asta!
În rândurile de mai jos n-am să scriu niciodată numele geniului la care am să fac referire. Sunt gata însă să fac pariu că toţi veţi şti despre cine e vorba. E la mijloc puterea cu care geniile rămân în mintea noastră.
E o secvenţă în film în care Salieri, prezent într-o cârciumă, asistă incognito la o demonstraţie a geniului lui Mozart. Compozitorul pierde un joc de societate şi primeşte porunca de a cânta cu spatele, stând în cap, o partitură dificilă. Publicul se uită admirativ şi izbucneşte în urale la sfârşitul liniei melodice.
Eroul meu de astăzi a stat de multe ori în public şi a privit admirativ mişcările de geniu ale unuia dintre, să-i numim, elevii săi. Publicul era cu respiraţia tăiată, părea fără grai, pentru ca să izbucnească în urale când "elevul" eroului meu îşi încheia "partitura".
Ca şi Salieri, eroul meu de astăzi a fost întotdeauna convins de harul divin al domnului care reuşea să lase publicul fără grai. Spunea mereu că el trebuie să muncească ore în şir pentru a reuşi, pe când domnul în cauză, vine direct la "muncă", fără multă pregătire şi ...câştigă.
Ca şi Salieri, eroul meu de astăzi e o personalitate influentă la "Curte", fie că se numeşte Preşedinţie, fie că se numeşte Guvern. Vorbele lui sunt ascultate de mai marii ţarii şi o recomandare care vine din partea sa, valorează mai mult decât orice credit bancar. "Nu e important câţi bani ai. Ceea ce contează este câţi oameni cu bani poţi să convingi să-ţi sprijine proiectele", spunea cândva eroul meu de astăzi.
Filmul nu spune - sau nu-mi aduc eu aminte - că Antonio Salieri a fost preşedintele Societăţii Tonkunstler - un fel de club de sprijin pentru văduvele şi orfanii muzicienilor germani şi austrieci, club căruia îi dona o parte considerabilă din veniturile sale.
Eroul meu de astăzi se îngrijeşte de orfani în cel mai frumos mod cu putinţă. Le-a creat un cadru pentru a se descurca singuri, de la masă (au grădină unde să cultive legume, fermă unde să crească animale şi păsări) şi până la casă (au ateliere de tâmplărie sau de croitorie şi învaţă diferite meserii).
L-am văzut într-un interviu în care spunea cu mândrie că doi dintre micuţii luaţi sub aripa sa ocrotitoare sunt astăzi studenţi. Vorbea cu bucuria părintelui şi am aflat apoi că obişnuieşte să-şi petreacă sărbătorile creştineşti în mijlocul acestor copii (aproape 100) pe care i-a luat în grijă.
Salieri a condus Opera din Viena; eroul meu conduce bănci, "comitete şi comiţii", plus aproape jumătate din domeniul în care-l privea cu admiraţie pe "elevul" de mai sus.
Amândoi au avut elevi celebri. Salieri i-a sprijinit pe Beethoven, Schubert, Liszt. Eroul meu (şi uite ce accesibil devine dintr-o dată numele lui) i-a lansat, antrenat, manageriat pe Villas, Leconte, Becker, Invanisevic. Înţelegeţi acum şi care e domeniul în care se simte ca acasă eroul meu.
(Apropo, nu-i aşa că am câştigat pariul şi ştiţi şi cine e geniul?!)
Până aici seamănă cu Salieri, de aici încolo lucrurile sunt diferite.
Eroul meu de astăzi nu are duşmani şi nici nu poate fi acuzat de intrigi. E atât de franc şi spune din prima lucrurilor pe nume, încât e greu să nu-i apreciezi corectitudinea şi verticalitatea. Are o relaţie specială cu toţi foştii săi elevi şi a încercat întotdeauna să le protejeze interesele.
Păstrând proporţiile comparaţiei de la care am plecat astăzi, aş putea spune că eroul meu a încercat - asemenea lui Salieri - să scoată tot ce e mai bun de la elevii săi. L-a chinuit un pic în tinereţe pe geniul despre care vorbeam mai sus: îl închidea în cameră înainte de meciuri şi avea grijă ca acesta să nu sară pe fereastră în căutare de cluburi. Le-a organizat viaţa celorlalţi elevi şi i-a adus în elită, speculându-le calităţile native. (Forman ilustrează extraordinar dorinţa lui Salieri de a obţine cât mai mult de la genialul Mozart: pe patul de moarte, tânărul compozitor - avea 34 de ani - îi dictează lui Salieri ultimele acorduri ale unui marş care nu trebuie lăsat neterminat).
Ştiţi cine e eroul meu de astăzi. Sper ca respectul / admiraţia pentru el vă va face curioşi să (re)vedeţi Amadeus-ul lui Forman. Iar în zilele în care veţi afla veşti despre diverşi care se laudă cu banii şi puterea lor, amintiţi-vă următoarea declaraţie a eroului meu de astăzi. "Nu pot plăti mai mult de 500 de dolari pentru un pulovăr, pentru că ştiu că aceasta este maximul valorii sale MORALE". Luaţi în calcul că aceste vorbe sunt rostite de un domn care are avioane (la propriu, cu piloţi cu tot!), bănci, colecţie de maşini de lux, case în majoritatea oraşelor mari ale lumii şi a plătit din buzunarul lui, timp de 3 ani, un turneu de tenis la Bucureşti, pentru ca ai noştri să aibă unde câştiga puncte, iar spectatorii - sub influenţa unor vedete care vin la Progresul - să-şi trimită copiii din nou pe terenurile cu zgură.
Să fie zgârcenie sau realism şi bun simţ?!
Eu am un răspuns, dar nu vi-l spun. Simt că - asemenea refrenului lui Mozart fredonat de preot cu uşurinţă pentru că i se întipărise în minte - şi voi aveţi acelaşi răspuns ca şi mine.