Toamna se numără bobocii. Adică încep şcolile. Se schimbă programele zilnice ale copiilor, ale părinţilor, ale profesorilor. Şi nu doar programele lor.
În funcţie de luna în care începe şcoala, în fiecare ţară din lume, publicitarii muncesc mai cu spor pentru lansări de noi produse, programe etc.
Începutul şcolii marchează debutul unui nou an biologic. Odată cu începutul şcolii, familiile sunt dispuse să schimbe câte ceva în obişnuinţele lor comportamentale, să-şi modifice stilul de viaţă, să cumpere noi produse, să se uite la noi programe. (Înţelegeţi acum de ce toamna se schimbă grilele de programe ale televiziunilor şi se fac promoţii peste promoţii?!)
Uite aşa, încă din copilărie, odată ce am intrat în clasa I, ne supunem unui ritual pe care-l repetăm an de an: în fiecare an mai schimbăm ceva, chiar dacă schimbarea e involuntară.
Ce aţi schimbat în toamna aceasta?!
***
Muzica inimii / Music of the heart e un film despre o doamnă profesoară (Meryl Streep) care e părăsită de soţ şi care, sub imboldul momentului de furie cauzat de acesta, se mută în cel mai dur cartier al Americii. Cu 50 de viori încearcă să le deschidă noi perspective tinerilor de culoare şi pune bazele unui program educaţional.
Filmul e inspirat dintr-un caz real, iar proiectul de educare prin muzică se află şi acum în desfăşurare.
***
Habar n-am ce asocieri faceţi când auziţi rostindu-se / citiţi cuvântul "şcoală".
Pentru mine e locul unde am fost la doi paşi să ajung şi să rămân pentru toată viaţa. Şi mai e locul unde un profesor - de matematică - a descoperit că dacă se joacă cu orgoliul meu, obţine de la creieraşul meu mai multe decât prin orice alt mijloc de învăţare.
N-am nici o amintire legată de prima zi de şcoală, n-am nici o amintire legată de prima zi de liceu, n-am nici o amintire legată de prima zi de facultate. Mă gândesc însă cu duioşie la profesorul meu de matematică din şcoala generală (să-i trimit textul acesta?! Nu i-am mulţumit niciodată pentru că "mi-a ordonat mintea".) şi cu mare bucurie la profesorul de matematică din liceu (abia la mulţi ani după ce am terminat liceul am aflat cât de mult mă aprecia).
Dacă faceţi un exerciţiu şi vă gândiţi acum la anii voştri de şcoală, probabil că înainte de a vă aminti colegii de bancă sau iubirile adolescentine, vă amintiţi câte un profesor. Un domn sau o doamnă care prin munca sa a scos la lumină din mintea şi sufletul vostru acele calităţi care astăzi v-au adus aici: în faţa acestui computer.
E toamnă. Au început şcolile şi televiziunile prezintă ştiri despre profesori care nu îşi găsesc locuri de muncă. De aceea eu vreau să vă fac cunoştinţă cu trei tineri profesori. N-am să le dau numele, nu-i cunoaşteţi, dar nici nu e nevoie.
Personajul nr 1
Ca şi profesoara din Muzica inimii, primul meu personaj a ajuns să predea într-unul din locurile cele mai rele din ţară. Într-unul dintre cele mai bogate sate de ţigani din România. Un sat cu palate aurite, construite pentru a-şi expune vecinilor bogăţia, pentru că în ele, de cele mai multe ori, locuiesc animalele, proprietarii dormind în curte în cort.
Tânăra profesoară - prima mea eroină- predă Limba şi literature română unor copii care nu ştiau să vorbească româneşte, deşi ajunseseră în clasa a VII-a sau a VIII-a.
Într-o zi, tatăl unuia dintre copii - posesorul unuia dintre cele mai aurite palate - a venit la şcoală şi i-a spus: Câţi bani vreţi ca să-mi treceţi copilul? Dacă are opt clase îl lasă statul în pace. Nu trebuie decât să-şi scrie numele şi să ştie să numere. N-are nevoie de poeziile tale!
Copilul a trecut clasa a VII-a după ce o vară întreagă a venit la şcoala zi de zi şi a învăţat să scrie. La sfârşitul clasei a VIII-a citise câteva cărticele şi în ultima zi de şcoală i-a scris o poezie profesoarei. În ea, o ruga să-l convingă pe tatăl lui cel bogat să-l lase la o scoală profesională.
Între timp, pentru că aşa e la ei, s-a şi căsătorit şi cu mare bucurie şi-a chemat profesoara la nuntă. Când s-a dus să le ureze tinerilor căsătoriţi "casă de piatră" s-a întâlnit cu socrul cel mare. Ţiganul, un mic bulibaşa plin de aur, i-a spus profesoarei: " Fă, doamnă! Îţi mulţumesc!" şi profesoara crede şi astăzi că e cel mai frumos compliment pe care i l-a făcut părintele unui elev.
Personajul nr 2
E profesor de matematică într-un sat din nordul ţării. La şcoala lui vin copiii care stau în munţi; unii dintre ei fac mai bine de o oră cu sania - iarna, sau calul - vara. Are în clasă 20 de elevi, amestecaţi - de la clasa a V-a până la a VIII-a. Şi ştiţi care e culmea?! Unul dintre aceşti 20 de copii e olimpic. E o adevărată aventură când copilul trebuie să meargă la olimpiadă pentru că face o zi pe drum până la Iaşi. Profesorul acesta predă de 6 ani în vârf de munte şi are un olimpic, plus alţi cinci tineri studenţi.
Personajul nr 3
E o doamnă de 32 de ani care de câţiva ani se chinuie să răzbată prin "mafia locală" din provincie.
Anul trecut, la repartiţii, a obţinut un post într-un sat la 45 de km de casa ei. 45 de km nu e o distanţă mare în zilele noastre, numai că nici o maşină nu ajunge în satul respectiv, iar profesorii care nu locuiesc acolo, au de parcurs 9 km de la locul unde opreşte rata locală, pe un câmp pe care nici căruţa nu-l parcurge uşor. Iarna drumul e un coşmar. Pe jos, prin câmp, două ore seara sau dimineaţa, în viscol şi zăpadă afânată.
Când am aflat că doamna aceasta profesoară a dormit iarna trecută, câteva zile, pe o catedră în cancelarie pentru că dacă ar fi plecat acasă, zăpada ar fi împiedicat-o să se mai întoarcă, mi-am spus că pasiunea unor profesori e mai presus de leafa mizeră pe care o primesc.
Nu ştiu dacă trebuie să-mi fie ruşine că am pantofi mai scumpi decât salariul pe o lună al unui profesor - la urma urmei, muncesc pentru banii cu care-mi cumpăr pantofi.
În filmul de la care am plecat astăzi - Muzica inimii - profesoara organizează o strângere de fonduri - un concert umanitar - pentru a obţine banii pentru proiectul educaţional dedicat copiilor defavorizaţi.
Personajele mele, multiplicate cu câteva sute în fiecare an, ar trebui să fie beneficiarele unui program similar. Dacă n-ar fi pasiunea, dacă n-ar avea o dragoste nemărginită pentru această meserie şi pentru copii, tinerii posesori de diplomă de profesor ar fi -asemeni mie şi multor altora - oriunde în altă parte, numai la catedră NU.
Profesorii sunt mici Michelangelo: iau o bucată de stâncă neşlefuită şi scot din ea oameni frumoşi.
Şi, ironia sorţii, peste ani, cu mari eforturi, ne aducem aminte doar câteva dintre numele lor. Mai ştiţi cum îl chema pe profesorul de sport? Sau pe doamna de chimie? Sau pe cea de franceză? Cine v-a predat desenul?
E din nou toamnă. Începe un nou an biologic, ba chiar un nou an electoral. Vor intra oare profesorii în atenţia politicienilor?!