De vineri, 3 octombrie, Jurnalul de cinefil e şi în Jurnalul Naţional. Alte filme, alte personaje, alte întâmplări decât ceea ce citiţi aici, dar acelaşi format şi ... tot gândurile mele. Sper să le citiţi în fiecare săptămână.
La prima mea filă în Jurnalul Naţional am vrut să-i urez "La Mulţi Ani!" unui domn pe care-l admir tare mult. Găsisem un film care ar fi trebuit să fie pe micile ecrane sâmbătă, când era ziua eroului, scrisesem textul dar... surpriză: televiziunea în cauză a reprogramat filmul Phenomenon, aşa că am ales altceva şi, pe ultima sută de metri, am rescris totul.
Atunci când filmul va fi programat din nou pe micile ecrane, veţi putea citi în Jurnalul Naţional asemănările între el şi domnul căruia vreau să-i urez acum "să fie sănătos, să fie inspirat ca să ne mai poată bucura pe noi, bunii lui, cu emoţiile sale exprimate în vers, proză, teatru sau film". La mulţi ani, Maestre Albulescu!
Personajul despre care scriu astăzi e născut(ă) în aceeaşi zi cu domnul Albulescu. Fila aceasta de jurnal este o promisiune pe care am făcut-o cu multe luni în urmă şi pe care, iată, o respect.
***
Filmul Bridget Jones's Diary (ca şi cartea cu acelaşi titlu) e o variantă modernă, adaptată mentalităţii contemporane a celebrului roman / film Mândrie şi prejudecată (Jane Austen, 1813). Bridget Jones are 30 de ani, e sensibilă şi timidă, are de înfruntat problemele şi situaţiile unei vieţi moderne, concentrate în careul - serviciu, soţ, prieteni, părinţi.
Cu multe referiri feministe, filmul e o comedie spumoasă şi e o încântare nu doar pentru doamnele care ar putea spune "semăn cu Bridget", ci şi pentru domni.
***
Jurnalul lui Bridget Jones a început ca o rubrică săptămânală în ziarul britanic The Independent, rubrică în care viaţa era povestită din perspectiva unei dudui de 30 şi ceva de ani. Rubrica a luat amploare, a fost transformată într-o carte care a ajuns deja la volumul numărul doi (aflat în traducere şi la noi; va fi probabil lansat odată cu partea a doua a filmului) şi la un film îndrăgit nu doar de doamne, ci şi de domni. (Am un prieten care mi-a zis cândva, în glumă: Sunt bărbat şi mi-a plăcut filmul cu Bridget Jones; cred că ceva nu e OK cu mine.)
Ca să îmi aduc mai bine aminte năzdrăvăniile lui Bridget, săptămâna aceasta, am frunzărit cartea lui Helen Fielding (Editura Polirom, 2003) şi, sub imperiul unei alte lecturi apropiate, am avut sentimentul că am descoperit şi varianta masculină a ideilor lui Bridget. Cartea care răstoarnă în oglindă gândurile lui Bridget şi le dă "faţă masculină" se numeşte Eseuri de îndrăgostit - Alain de Botton (Editura Humanitas, 2003). Citiţi-o căci veţi descoperi umor, ironie, autoironie, sensibilitate şi...dragoste.
Pentru această filă de jurnal, am întrebat prietenii apropiaţi ai personajului meu de astăzi (chiar dacă nu o cunoaşteţi personal, de data aceasta pot să fac pariu că ştiţi cum o cheamă, aşa că n-am să-i scriu numele) care cred că sunt cele mai reprezentative lucruri / trăznăi în spiritul lui Bridget Jones care ar trebui povestite.
Replica unei domniţe a fost: "Face trăznăi în fiecare zi, n-ai suficient spaţiu să scrii atât!"
Aşa că, după o cercetare de piaţă serioasă, am ales câteva întâmplări pe care, pentru a păstra forma cărţii / filmului de la care am plecat, le voi scrie ca într-un jurnal cu dată, oră, loc... într-o formă "anonimă".
În film, Bridget trebuie să meargă la o petrecere în casa unor rude apropiate. Din motive specifice ei - prea multă "poezie" cum spun eu - se rătăceşte, ajunge în cu totul altă direcţie şi întârzie la petrecere câteva ore.
Septembrie. Joi. 6.00 am
Ploaie infernală. Frig. Întuneric. Personajul meu trebuie să ajungă în provincie la casa părintească. Cheamă un taxi, se duce către autogară, se suie într-o maşină şi se pregăteşte de un somn plin de zguduieli pentru că "aşa sunt drumurile noastre, ce să-i faci!". După o oră şi ceva, duduia se trezeşte şi şterge liniştită aburul de pe geamul maşinii. Cu puţin efort ( nu avea ochelarii) reuşeşte să citească în viteza maşinii un indicator rutier: oraşul părintesc se află în direcţia opusă de mers!!! Cu uimire şi revoltă (pentru că mereu e în criză de timp), personajul se ridică şi se îndreaptă către şofer: "Unde mergem? De ce nu m-aţi trezit când aţi ajuns în ....?". Şoferul se uită senin la duduie şi îi răspunde: Nici n-am trecut prin oraşul ăla!
După dezmeticeala de rigoare, duduia constată şi singură că e aberant să nu nimereşti drumul către casa părintească, deşi l-ai mai parcurs de câteva zeci, dacă nu sute de ori. Îi zâmbeşte gingaş şoferului care o priveşte ca şi cum ar fi aterizat de pe Lună şi îl roagă să o lase în prima "staţie". Aceasta se dovedeşte a fi un sat cu trei uliţe, la 70 de km de oraşul natal, în cu totul altă direcţie. Iar senzaţia duduii, aflată într-un loc necunoscut, fără să poată da nici un punct de reper de unde să fie recuperată, e descrisă perfect de doamna Helen Fielding în cartea cu Bridget "Mă simt ca o babă uitată pe un deal" (pag 240).
În coşmarurile ei, Bridget Jones se visează mâncată de un lup alsacian; personajul meu îşi ameninţă prietenii că le lasă prin testament, moştenire, motanul terorist, primit cadou la o aniversare.
Martie. Luni.7 pm
Personajul întră în casă, o garsonieră (cu parchet, fără covor, ca să poată merge desculţă!!!) undeva în centrul capitalei. La intrare un miros izbitor de cârciumă ieftină. Pisoiul nu e pe balcon spânzurat ca să se minuneze toţi vecinii cum naiba nu cade de acolo, nu miorlăie disperat ca şi cum n-ar fi mâncat de la naştere, nu iese în întâmpinare ca să agaţe ciorapi scumpi şi să rupă pungile cu cumpărături.
Doarme dus pe canapea. În bucătărie, dezastru. O sticlă de vin, uitată din greşeală pe masă, a fost spartă, cioburile sunt împrăştiate pe jos, vinul a ajuns până pe parchet. Pisoiul doarme dus. Furie, vorbe (g)rele spuse în barbă, adunat de cioburi, spălat pe jos. Pisoiul doarme dus. La o analiză atentă a pisoiului se constată că laba ridicată în sus cade cu o viteză năucitoare pe lângă corp, dar mişcarea nu-l trezeşte. După câteva ore bune este sunat medicul veterinar. Acesta roagă duduia să verifice dacă sticla spartă conţine un vin dulce şi pune diagnosticul rapid. Pisoiul e beat!
Cartea lui Helen Fielding (ca şi filmul) consacră un capitol întreg aniversării a treizeci de ani a eroinei. Se numeşte Martie. Panică serioasă din cauza zilei mele de naştere - împlinesc 30 de ani şi povesteşte despre cum se pregăteşte Bridget să-şi întâmpine musafirii şi cum planurile i se schimbă brusc când constată că aceştia i-au pregătit o surpriză într-un restaurant de lux.
Octombrie. Începutul week-end-ului trecut. Vineri seara.
Personajul meu înjură în gând pentru că iar trebuie să muncească la o petrecere la care toată lumea se distrează. Întâmpină invitaţii cu zâmbetul pe buze şi se uită la ceas dorindu-şi să plece cât mai repede acasă ca să nu o prindă miezul nopţii la muncă. Măcar la aniversarea a 30 de ani să nu muncească. E petrecerea companiei la care lucrează, petrecere de bun venit pentru câţiva noi membri în echipă şi unul dintre colegi o anunţă că e chemată de şefa cea mare. Se îndreaptă serioasă către şefă şi habar nu are ca tocmai ce a fost îndepărtată de la intrare pentru ca să poată trece fără ştiinţa ei, un frumos tort.
Peste o oră, când îşi termină treaba îşi anunţă şefa că vrea să plece, iar aceasta îi spune că mai are nevoie de ea... Bombăne în gând şi îi reaminteşte că a doua zi, dimineaţa, trebuie să meargă la un alt eveniment organizat de compania lor. Şefa e de neînduplecat, iar personajul meu se încruntă şi rămâne pe loc.
Miezul nopţii. Colegii îi urează La mulţi ani folosind, spre disperarea ei, microfonul localului şi scoţând-o în faţă pe o scenă improvizată, îi dau tortul, beau şampanie (misterul neînduplecării şefei e lămurit). Duduia e stânjenită pentru că s-a trezit brusc în faţa câtorva sute de persoane aflate într-o mare discotecă, persoane care vin rând pe rând să-i spună La mulţi ani, deşi nu o cunosc.
Ca şi Bridget, duduia despre care trebuie să vorbesc astăzi obişnuieşte să converseze via mesaje, fie că sunt e-mailuri, sms-uri sau răvaşe pe ICQ. Spre deosebire de Bridget nu are obsesia greutăţii şi a curelor de slăbire şi, în ciuda a ceea ce cred prietenii ei referitor la cele doar 44 de kg din dotare, i se întâmplă să mai şi mănânce... Nu bea şi nu fumează şi dacă ar prinde-o o dată pe Bridget i-ar explica şi ei cât de rău este să fumezi şi ..."cum poţi să dai bani pe ceva care-ţi face rău?!"
Ultima trăznaie pe care a făcut-o sună cam aşa. A negociat vizionarea unui film pentru compania la care lucrează punând spectacolul cu o seninătate absolută, chiar de ziua ei de naştere. În discuţia cu distribuitorul a menţionat de câteva ori data, dar nu s-a gândit nici măcar o clipă că atunci este ziua ei. Abia după ce a încheiat contractul, s-a întrebat singură:"Pe o scară de la 1 la 10 cât de 'poetă' pot să fiu dacă mi-am dat de lucru chiar de ziua mea de naştere?!"
Ca şi Bridget scrie un jurnal... în fiecare duminică, conştiincioasă. E ironică cu alţii, le găseşte defectele, dar crede că le vede şi părţile bune. Face trimiteri la cărţi şi la filme, aşa cum şi Bridget face în jurnalul ei. Tocmai ce şi-a respectat o promisiune scriind în aceasta săptămână despre Bridget Jones, la rugămintea prietenilor. A trişat un pic pentru că n-a spus totul "din casă", dar i-a fost uşor pentru că ea a condus "ostilităţile".
Mai e un singur lucru de spus. Anul asta de ziua ei a primit un cadou special. Cum e pasionată de perioada interbelică şi de arta fotografică, la invitaţia specială a prietenei celei mai bune şi-a petrecut o duminică după amiază într-un studio foto foarte special (La Belle Epoque). A fost îmbrăcată cu o rochie veche de mai bine de 70 de ani, machiată şi coafată ca-n anii '30 şi are acasă o fotografie extraordinară în care arată cum probabil că arăta străbunica ei... E fotografia ei şi (oarecum egoistă) nu vrea să o facă publică.