Jan Willem Bos traduce, de peste 30 de ani, literatură română în Olanda. A oferit publicului olandez traduceri din Sorin Titel, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Marin Sorescu, Urmuz. Recent a apărut în Olanda o antologie de proză modernă românească, Moderne Roemeense Verhalen, în traducerea lui Jan Willem Bos, foarte bine primită de critica şi de cititorii olandezi. Jan Willem Bos vorbeşte perfect româneşte, ajunge de două ori, cel puţin, în România, şi este căsătorit cu o americancă de origine română, pe care a cunoscut-o şi a cucerit-o la Bucureşti, în 1979. Povestea unui traducător, care iubeşte literatura română şi pentru simţul umorului pe care îl conţine, în paginile următoare. Interviul a fost realizat la Bucureşti, în redacţia revistei noastre.
Ovidiu Şimonca: De unde pasiunea asta pentru limba română şi pentru literatura română?
Jan Willem Bos: Cînd am terminat liceul, nu ştiam cu ce mă voi ocupa în continuare. Am început Facultatea de Geografie, care nu mi-a plăcut absolut deloc. Am abandonat. Pe urmă m-am înscris la Română. Am ales Secţia de Română; făcusem latina la liceu, mi se părea destul de uşor să învăţ româna. Aveam un interes pentru Europa de Est, doream să călătoresc într-o ţară comunistă, să văd cum e acolo.
O.Ş.: În ce an aţi început să studiaţi româna?
J.W.B.: În 1973. Trebuie să înţelegeţi că, la începutul anilor '70, România se bucura de o reputaţie destul de bună în Olanda, fiind văzută ca o ţară independentă de Uniunea Sovietică. Sigur, ştim că n-a fost o independenţă reală şi că România a început să se strice începînd cu 1971. Dar, în 1973, cînd am mers la facultate, Occidentul credea că România se va dezvolta în direcţia cea bună, nu se prevedea dezastrul politic, economic şi cultural care a urmat.
O.Ş.: Cu ce profesori aţi învăţat?
L-am avut profesor pe Sorin Alexandrescu - atunci era lector, pe urmă a devenit titularul Catedrei de limba şi literatura română. În acei ani, Sorin Alexandrescu preda şi limbă şi literatură. L-am mai avut profesor pe Wim van Eeden - specialist în lingvistică romanică, dar mai ales în lingvistică românească. Cei doi au fost primii mei profesori de limbă română. Pe parcursul facultăţii s-a adăugat şi Tudor Olteanu, care a venit pe post de lector, după ce Sorin Alexandrescu a devenit şeful catedrei.
O.Ş.: Cîţi studenţi învăţau limba română?
J.W.B.: Eu am terminat masteratul în 1980. În acel moment, eram al treilea olandez care absolvea cursuri de limbă şi literatură română.
O.Ş.: Cîţi au început?
J.W.B.: Foarte puţini. Din anul al III-lea de facultate, eu am rămas singurul cursant. Profesorii despre care v-am vorbit ţineau ore doar pentru mine. Dacă eram răcit, trebuia să-i sun că nu vin, ca să nu vină nici ei.
Ne-am cunoscut, ne-am plăcut, ne-am luat
O.Ş.: În 1973, cînd aţi început să studiaţi limba română, trebuia să vă gîndiţi şi la un aspect practic, cum o să trăiesc eu cu limba română. Care era ţelul dvs.?
J.W.B.: Nu prea m-am gîndit la aspectul ăsta... Eu aveam 19 ani, nu prea mă interesa un loc de muncă, mă interesa să am o experienţă interesantă, să călătoresc. După cîteva luni de facultate, în 1974, cu ocazia vacanţei de Paşte, am venit pentru prima dată în România. A fost un lucru nemaipomenit, eram prima dată chiar de capul meu, trebuia să mă descurc, bineînţeles că nu stăpîneam limba. După ce am vizitat România, am hotărît să continui să învăţ limba română.
O.Ş.: Atunci, în 1974, v-a plăcut România?
J.W.B.: Da, foarte mult. Am făcut autostopul prin România, a fost foarte interesant.
O.Ş.: V-a urmărit cineva?
J.W.B.: Nu, atunci nu. Eram liber să dorm la români acasă, nu fuseseră impuse restricţiile de mai tîrziu, cînd orice contact cu străinii trebuia raportat la Miliţie. Am dormit la ţărani în judeţul Sibiu. Iar în Bucureşti, Sorin Alexandrescu m-a ajutat să mă cazez pentru o săptămînă la căminele din Grozăveşti. M-am cunoscut cu destui oameni, erau foarte deschişi, se putea discuta liber, nu a fost deloc o experienţă neplăcută. Vizitînd România, mi-am zis: hai să continui.
O.Ş.: Aţi terminat masterul în 1980.
J.W.B.: Facultatea am terminat-o în 1978 şi am fost la specializare în România, între 1978 şi 1979, tot cu o bursă şi tot la Grozăveşti am locuit. Am stat nouă luni în România, din octombrie 1978 pînă în iunie 1979. Bursa era oferită de statul român pe baza acordului cultural care exista între România şi Olanda. Am fost coleg de cameră cu Steinar Lone, din Norvegia, care este şi el traducător de literatură română. Am rămas, de atunci, buni prieteni, ne vedem în fiecare an, ori în Olanda, ori în Norvegia, ori la Paris. Prin Steinar Lone am făcut cunoştinţă cu o americancă de origine română, care venise la studii. Într-o zi, a apărut cu acea colegă de facultate, Cornelia Golna, şi mi-a zis: asta e colega cu care mă voi însura. Nu el s-a însurat cu ea, ci eu.
O.Ş.: De unde apăruse acea americancă în acel Bucureşti al anului 1979?
J.W.B.: Venise să-şi cunoască rădăcinile. Cea mai uşoară cale de a descoperi România era printr-o bursă. Prin Asociaţia România se acordau burse unor studenţi care aveau origini în România. Acea fată terminase masteratul în limbi clasice şi venise să-şi vadă ţara de origine, fiind născută în Bucureşti, dar plecată de la vîrsta de 7 luni. A crescut în Statele Unite. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut, ne-am luat.
O.Ş.: A fost un coup de foudre între dvs. şi domnişoara Cornelia, americanca venită din Statele Unite să-şi vadă ţara natală?
J.W.B.: Mai întîi, a fost o prietenie, de la bun început ne-am înţeles foarte bine.
O.Ş.: După cele nouă luni de bursă, aţi cerut-o în căsătorie?
J.W.B.: Am discutat să mergem împreună în Olanda. Cînd se apropia încheierea bursei, am zis că trebuie să căutăm o cale să fim împreună. Nu era momentul să ne despărţim şi n-am putut să ne despărţim. A venit cu mine în Olanda şi ne-am căsătorit foarte repede... cu ideea de a vedea cum ne descurcăm împreună, cum ne va fi viaţa împreună. Şi sîntem împreună, avem aproape 30 de ani de căsătorie.
O.Ş.: Cînd aţi revenit în România?
J.W.B.: Între 1982 şi 1984 am fost în România, la Universitatea din Bucureşti, în calitate de lector de olandeză.
Doru mi-a spus că va da note informative despre mine
O.Ş.: Erau diferenţe între România din 1974, cea din 1979 şi cea din 1984?
J.W.B.: Deja, în 1978, se simţea că România mergea spre rău, economic şi politic. Nu se mai publicau cărţile de la începutul anilor '70, televiziunea se stricase cu totul, se mai găseau unele mezeluri şi brînzeturi, în 1979, dar carnea cam dispăruse. În apartamente încă era cald, revelionul anului 1979 l-am făcut în cămăşi cu mîneci scurte. Dar în '78-'79 se simţea un început de înrăutăţire. În 1982, cînd am revenit, am avut un şoc; era o cădere clară. Noi primisem un apartament, dar şi acolo era frig. Ne speriasem un pic, Cornelia era însărcinată cînd am ajuns în România. A născut la Amsterdam, fata noastră are acum 25 de ani, a terminat Conservatorul. În 1984, atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare, relaţiile cu străinii erau descurajate, au fost oameni care evitau să ne viziteze, să stea de vorbă cu noi.
O.Ş.: Se simţea acest lucru şi la ore?
J.W.B.: Da, era destul de greu să am relaţii personale cu studenţii. Nu puteau să vină la noi acasă.
O.Ş.: Eraţi urmărit de Securitate?
J.W.B.: Din 1979 am ştiut că sînt urmărit de Securitate.
O.Ş.: Cum aţi aflat că sînteţi urmărit?
J.W.B.: De la un foarte bun prieten. Îmi este prieten şi în momentul de faţă, l-am cunoscut în prima mea călătorie în România, în 1974. În 1979, acel prieten a fost cooptat de Securitate ca să dea informaţii despre mine. A acceptat, dar a venit imediat la mine, în Grozăveşti, m-a luat la o plimbare pe cheiul Dîmbovţei şi mi-a spus că a fost căutat de Securitate şi că i s-a cerut să dea note informative despre mine.
O.Ş.: E sau a fost din lumea literară?
J.W.B.: Nu. Prenumele lui e Doru, dar asta are mai puţină importanţă. El fusese racolat de Securitate, dar, în acelaşi timp, m-a avertizat că va da note informative despre mine. Eu am zis: Da, ce poţi să faci? Eu mi-am citit dosarul la CNSAS şi, într-adevăr, am văzut că el a dat note informative lipsite de orice conţinut. Se şi consulta cu mine despre ce să scrie. Dacă îl rugam să nu scrie că m-am văzut cu nu ştiu care scriitor, nu scria. El era încurajat de Securitate să se vadă cu mine, venea la mine, conveneam ce să scrie şi beam o bere. Uneori mergeam eu la el acasă, înjuram regimul şi el dădea o notă în care scria că am vorbit despre cum se creşte un copil mic sau despre probleme de literatură comparată. Scria aiureli în acele note! Eu cred că nici Securitatea nu lua în seamă asemenea note; ei aveau însărcinare de sus să mă supravegheze. Cît timp era cineva care putea să le dea note, securiştii erau acoperiţi. Cît timp existau acele note informative despre mine, erau foarte mulţumiţi fiindcă aveau un dosar pe care îl puteau oricînd arăta la un control ierarhic.
Dinescu m-a impresionat foarte tare
O.Ş.: Au fost şi alte persoane care au dat note informative despre dvs.?
J.W.B.: Da, au fost şi cîteva note de la studenţi, dar nici acelea nu spuneau mare lucru. În 1979, am fost urmărit timp de 4 zile, de dimineaţă pînă seara, în Bucureşti.
O.Ş.: De ce v-au urmărit?
J.W.B.: În acea perioadă venise la Bucureşti o delegaţie din partea Amnesty International. Eu eram bănuit, suspect, cum scrie în dosarul meu de la CNSAS, de a fi colaborator al organizaţiei Amnesty International. Era adevărat, colaboram cu Amnesty International ca traducător, în Olanda.
O.Ş.: La Bucureşti aţi avut contacte cu această organizaţie?
J.W.B.: N-am avut, nici nu ştiam că sînt în Bucureşti.
O.Ş.: După 1984, aţi mai venit la Bucureşti?
J.W.B.: Da, am venit cu Sorin Alexandrescu, în primăvara anului 1989, care avea aici o treabă personală. Sorin Alexandrescu era foarte prost văzut de regim, scrisese multe articole împotriva lui Ceauşescu. Am venit cu el, apăruse Scrisoarea celor şase, Mircea Dinescu era supravegheat la domiciliu, se difuzase prin Europa liberă scrisoarea deschisă a lui Dan Deşliu împotriva cultului lui Ceauşescu. Era o perioadă fierbinte, foarte tensionată. Îmi aduc aminte că am mîncat, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, cu Mircea Dinescu şi cu Dan Deşliu. Nimeni nu dorea să stea la masă cu noi, pe Mircea Dinescu îl evitau toţi. Cred că am fost printre ultimii care l-a văzut pe Dinescu liber, a fost apoi arestat la domiciliu, după ce a dat interviul în Liberation. Dinescu m-a impresionat foarte tare. Ne-am întîlnit în Piaţa Dorobanţi, eram înconjuraţi de securişti, Dinescu îi cunoştea. Cîţiva inşi încercau să se apropie de noi, să asculte ce vorbim, iar Dinescu ţipa la ei: "Du-te, domnule, mai încolo. Te rog să te simţi puţin". M-a impresionat foarte tare atitutudinea lui Dinescu. Îmi tot spunea: "S-ar putea să te caute. Sper că nu-ţi este frică".
Aproape un deceniu, editorii olandezi nu doreau literatură română
O.Ş.: V-a căutat Securitatea după întîlnirea cu Dinescu?
J.W.B.: Nu. Eu am şi plecat după două zile. Dinescu m-a avertizat că s-ar putea să fiu reţinut pe aeroport, dar nu s-a întîmplat nimic. Din acea perioadă, în dosarul meu sînt mai multe note decît în 1979 sau în 1984. Asta se explică prin faptul că venisem cu Sorin Alexandrescu, eu eram cu el, şi el era urmărit pas cu pas.
O.Ş.: De ce aţi vrut să vă vedeţi dosarul de la CNSAS?
J.W.B.: Face parte din istoria mea personală. Nu sînt elemente care să mă fi surprins. Nu am găsit acolo vreun prieten care să mă fi turnat mişeleşte. Nu există asemenea lucruri. Dar e tinereţea mea acolo, sînt fotografii, mi-au făcut şi poze, m-am revăzut tînăr în acel Bucureşti care se degrada cu fiecare an.
O.Ş.: Au fost şi scriitori care v-au turnat?
J.W.B.: Nu. Am scris şi o carte despre dosarul meu de Securitate şi despre România de atunci care va apărea în Olanda la începutul anului viitor.
O.Ş.: Cînd aţi început să traduceţi din limba română?
J.W.B.: Din vremea studenţiei. Eu am învăţat să preţuiesc literatura citind literatură română. De plăcere, am început să traduc, cîte o nuvelă, cîte o poezie. La începutul anilor '80, am publicat primele mele traduceri la Editura Meulerhoff din Amsterdam. Prima carte a fost Lunga călătorie a prizonierului, a lui Sorin Titel - un scriitor cu care am fost foarte bun prieten, astăzi e cam uitat. A doua carte a fost cea de Opere complete a lui Urmuz - "opera completă" înseamnă vreo 50 de pagini. De atunci şi pînă în ziua de azi cred că au fost vreo 15 traduceri din autori români.
O.Ş.: Era greu să fie acceptate traducerile din româneşte la editurile din Olanda?
J.W.B.: Ani de zile au publicat traduceri numai pe baza unor propuneri făcute de mine. În ultimii ani, am început să fiu căutat de unele edituri din Olanda pentru a face traduceri din literatura română. Cel mai greu, pentru literatura română, a fost imediat după 1990; aproape un deceniu, a mers destul de greu. În 1994 am publicat Travesti de Mircea Cărtărescu şi, după aceea, o perioadă de peste 10 ani, nu am mai tradus nimic din literatura română, nu s-a mai acceptat nici o propunere dintre cele pe care le-am făcut editurilor olandeze, editorii nu doreau literatură română. M-am şi descurajat.
O.Ş.: Aveţi o explicaţie? De ce nu mai erau dorite traducerile din literatura română?
J.W.B.: Contează foarte mult imaginea României, care nu era strălucită în Occident. Astăzi, imaginea s-a îmbunătăţit, dar eu cred că România arată mult mai bine decît imaginea ei. Şi mai era un paradox: persoanele care aveau un interes pentru România nu erau neapărat cele care citeau literatură. Cele care aveau interes pentru literatură nu ştiau nimic despre România, n-aveau informaţii de bază, deci n-aveau cum să fie tentate de literatura română.
În ultimii doi-trei ani, pe plan internaţional, se simte un interes crescînd şi faţă de România, şi faţă de literatura română. E un interes faţă de "fenomenul românesc". Vă dau un exemplu: eu lucrez şi ca translator de română şi de engleză în Olanda. Deseori, mă solicită Poliţia să traduc. Recent, mi-a spus un judecător că a fost trei zile în România, în vacanţă. Acel judecător era încîntat de România şi dorea să se reîntoarcă. A mîncat bine, i-a plăcut natura, condiţiile au fost excelente, a fost în zona Sibiului şi a Braşovului. E normal ca un olandez să-şi facă o scurtă vacanţă în România; acum zece ani părea un curaj nebun să vii aici.
O.Ş.: Dar ce a schimbat această percepţie?
J.W.B.: N-aş pune totul pe seama intrării în Uniunea Europeană, deşi şi aceasta poate fi o explicaţie. E un alt climat, o altă formă de raportare la România. Filmele româneşti, cele ale lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil s-au bucurat de mare succes în Olanda, a fost o săptămînă cu filme româneşti la Rotterdam, o alta la Amsterdam. Filmele Occident şi Filantropica au fost difuzate şi la televiziunile din Olanda.
O.Ş.: Aţi publicat în această vară o antologie de proză scurtă românească.
J.W.B.: Da, am avut succes, editorii au fost interesaţi de literatura română, a fost mult mai uşor să concretizez un proiect.
Societatea olandeză este relaxată, gustă Povestea poveştilor
O.Ş.: Antologia se numeşte Moderne Roemeense Verhalen. Să numim şi autorii traduşi de dvs. şi nuvelele selectate: Povestrea poveştilor de Ion Creangă, La hanul lui Mînjoală de I.L. Caragiale, Remember de Mateiu Caragiale, Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade, Iubirea magică de Vasile Voiculescu, Moartea lui Iacob Onisia de Geo Bogza, Amintiri din copilărie de Ana Blandiana, Reconstituirea de Horia Pătraşcu, Arhitectul de Mircea Cărtărescu, Povestea calului şi a călăreţului de Liviu Antonesei, Trenul de noapte de Ioan Groşan, L'air du Temps de Gabriela Adameşteanu, Glonţul de adio de Cristian Teodorescu, Mansarda cu nr. 24 de Mira Feticu.
J.W.B.: Antologia a apărut la Editura Atlas, unde va apărea şi cartea despre dosarul meu de Securitate. Directorul editurii, Emile Brugman, a fost de cîteva ori în România, e un om de o mare cultură, foarte receptiv la literatura română. Eu încerc, de cîţiva ani, să le propun spre traducere Orbitor. Am insistat să traducă Orbitor. Cînd am avut eu discuţia cu directorul Emile Brugman, Orbitor apăruse în limbi pe care editorii nu le cunoşteau, în bulgară, franceză, suedeză, estonă, norvegiană. Dar editorii olandezi încă ezitau; abia după ce Orbitor, primul volum, a apărut în Germania şi a avut mare succes, tradus excelent de Gerhard Csejka, abia atunci şi editorii olandezi au început să-şi pună problema traducerii în Olanda. Imediat după succesul din Germania, patru edituri au cerut drepturi de autor pentru Orbitor, pentru toate cele trei volume.
O.Ş.: Pînă cînd trebuie să faceţi traducerea?
J.W.B.: Am făcut contract pentru primul volum din Orbitor şi trebuie să-l predau pînă la 1 septembrie 2009. Sînt la jumătate cu traducerea.
O.Ş.: Revenind la antologia pe care aţi tradus-o şi publicat-o în această vară, Moderne Roemeense Verhalen, cum a fost gîndită şi structurată?
J.W.B.: A fost ideea mea, selecţia îmi aparţine. Emile Brugman, directorul de la Editura Atlas, a fost receptiv şi mi-a spus să începem cu o antologie. Eu nu am fost foarte fericit, în Olanda au apărut deja trei antologii; şi eu făcusem, împreună cu Sorin Alexandrescu, o antologie în 1984. Editorul a insistat să începem cu o antologie, mi-a dat mînă liberă să fac selecţia. A fost o plăcere să recitesc o mare parte din literatura română. Unele nuvele mi-am dat seama că rezistă, altele nu. Mateiu Caragiale este extrem de actual, în schimb, nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu eu zic că nu mai merg în ziua de azi. Ambiţia mea a fost să dau o imagine a literaturii române de la Junimea încoace, dar şi o imagine a societăţii româneşti; să fie şi realismul magic, şi imaginea rurală, şi oraşul reprezentat, şi introspecţii. Mi-am propus să dau o imagine cît se poate de diversă a literaturii române.
O.Ş.: Mi se pare curajos să începeţi o antologie cu Povestea poveştilor de Ion Creangă.
J.W.B.: Sînt două persoane de vină pentru această alegere: Gheorghe Nicolaescu - şeful Catedrei de neerlandeză de la Universitatea Bucureşti şi soţia mea. Cînd a venit în Olanda, prietenul Gheorghe Nicolaescu ne-a făcut cadou un CD pe care era imprimată Povestea poveştilor, scoasă la Humanitas. Am rîs cu lacrimi. Soţia mea, Cornelia, mi-a zis: "Dacă vrei să fie observată antologia, să fie băgată în seamă, trebuie să traduci şi Povestea poveştilor". Într-adevăr, am avut multe cronici în ziare de tiraj şi toate s-au oprit asupra Poveştii poveştilor.
O.Ş.: Cronicarii olandezi au fost indignaţi de selectarea acestei poveşti?
J.W.B.: Vai de mine, cum să fie indignaţi... S-au amuzat. Pentru mine a fost foarte greu să traduc Povestea poveştilor, dar reacţiile cronicarilor olandezi m-au făcut să cred că am muncit cu folos. Eu n-am tradus în vreun dialect ţărănesc din Olanda, ci în olandeza literară. Toată lumea a înţeles povestea. M-am bucurat.
O.Ş.: Cum, nici o indignare? Nici o acuzaţie de pornografie? Nu v-a tras nimeni de urechi?
J.W.B.: Stimate domnule Şimonca, societatea olandeză este una relaxată, care gustă poveşti asemenea celei scrise de Creangă. Olandezii nu sînt pudibonzi, nimeni nu se mai ruşinează dacă se scrie "pulă" într-un text. În Olanda, din anii '60, de cînd cu revoluţia sexuală, nu mai există nici o oprelişte împotriva limbajului pornografic sau obscen. Uneori, ai impresia că e un lucru obligatoriu, şi la televiziune şi în presă, să vorbeşti mai deocheat. Se vorbeşte liber, prea liber, cîteodată. Sigur, România e mai ruşinoasă, dicţionarele nu au cuvintele "murdare". Dar povestea lui Creangă e foarte frumos scrisă, are un haz nemaipomenit, iar cititorii olandezi au fost încîntaţi să o citească şi să o comenteze.
O.Ş.: Dintre ceilalţi autori din antologie, cine a mai atras atenţia?
J.W.B.: Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan. Eliade cînd a plăcut, cînd n-a plăcut, nu toţi cronicarii au gustat nuvela aleasă.
O.Ş.: În ce tiraj a apărut antologia?
J.W.B.: 1.500 de exemplare. Şi din ce mi s-a spus, vînzările merg bine, editura este foarte mulţumită. S-a făcut şi o lansare la Ambasada României din Haga, prin bunăvoinţa domnului ambasador Călin Fabian. Această antologie a fost posibilă prin sprijinul generos din partea statului român, prin Institutul Cultural Român. Este extraordinar de important să existe o politică în care cultura să fie sprijinită şi de la buget. Orice ţară serioasă are o asemenea politică, să sprijine financiar traducerile în alte limbi.
Vreau să vă dau un exemplu: în anul 2007 s-au publicat în Germania, 131 de titluri din literatura olandeză şi flamandă. Este o cifră uriaşă; aproape toată literatura actuală a fost tradusă în limba germană. Statul olandez, dar şi alte asociaţii culturale, s-au implicat în acest proces de traducere în spaţiul german. Nu e numai un sprijin financiar, ci s-a creat o reţea de contacte între editorii olandezi şi cei germani, care ajută la pătrunderea şi la promovarea literaturii olandeze în Germania. Dacă facem comparaţia între traducerile din olandeză şi traducerile din română, nu pot decît să spun că-mi pare foarte rău că s-a tăiat din bugetul ICR. România are numai de cîştigat prin aceste politici culturale sprijinite de stat şi trebuie să perseverăm pe acest drum, al căutării celor mai nimerite căi de traducere a scriitorilor români în Europa.
Dacă ar avea şi românii un Pamuk...
O.Ş.: Cînd faceţi o propunere de traducere la o editură după ce vă orientaţi? Ce place cititorului olandez din literatura română?
J.W.B.: Orice carte aş propune este foarte important să fie din literatura actuală, să fie un scriitor în viaţă şi să fie un scriitor cunoscut pe plan internaţional. Eu am încercat cu scriitori clasici ai literaturii române la mai multe edituri - din păcate, nu există nici un interes. Olanda este o ţară mică, avem în jur de 20 de milioane de locuitori, ne asemănăm ca număr de vorbitori nativi cu România. Cînd face o traducere, Olanda se ghidează după alte ţări. Cărtărescu n-a mers pînă în momentul în care a apărut în Germania. Editorii olandezi se orientează după piaţa germană şi după piaţa anglo-saxonă. Rare sînt cazurile în care editorii olandezi iau iniţiativa. Trebuie să fie vorba de o carte care s-a impus, într-un fel sau altul, pe plan internaţional. Literatura este o piaţă enormă, dacă merge un titlu într-o ţară, se întîmplă acelaşi lucru şi în jur.
O.Ş.: Dintre autorii internaţionali, care sînt cei mai citiţi în Olanda?
J.W.B.: Să ştiţi că nu ne deosebim prea mult. Cam aceiaşi autori care merg în România, merg şi în Olanda. Merg şi autori serioşi, dar şi prostiile de genul Dan Brown. În Olanda se traduce enorm din literatura anglo-saxonă, dar şi din literatura franceză - de pildă, Michel Houellebecq. Sau, din Italia, Umberto Eco. Orhan Pamuk este în Olanda, ca şi în România, un scriitor foarte apreciat şi citit.
Dacă revenim la gusturile literare, vreau să vă spun că olandezii nu sînt obişnuiţi să citească printre rînduri, nu ştiu dacă au aceeaşi răbdare pe care o au cititorii români. Trebuie să existe o poveste, o naraţiune, o aventură, să se întîmple ceva, să păţească cineva ceva. De exemplu, literatura sud-americană, care a mers bine într-o perioadă, nu mai are aceeaşi susţinere; sînt şi excepţii, Isabel Allende, tradusă masiv cu Ţara mea inventată, cu Paula, cu Eva Luna. Dar trebuie să vă spun încă ceva: în Olanda se citeşte foarte multă literatură olandeză. Aici ne deosebim, voi vă plîngeţi că nu sînt citiţi scriitorii români, eu vă spun că în Olanda sînt foarte mulţi scriitori olandezi foarte citiţi. Nu e unul sau doi, vorbim de 10, 15, poate de 20 de scriitori olandezi foarte buni, cu priză la public.
O.Ş.: Cum se explică acest fenomen, că olandezii îşi citesc cu mult interes propria literatură?
J.W.B.: Aşa este şi normal, numai în România este această situaţie aiuritoare, anormală: nu se citeşte literatură română. Peste tot în lume, literatura naţională stă foarte bine printre cititori. E anormal ca în România să nu se citească literatură română. Eu cred că în Olanda se citeşte literatură olandeză pentru că olandezii au nevoie de o privire asupra vieţii lor, asupra societăţii în care trăiesc, şi asta găsesc în literatură. Vreau să vă spun că mie îmi place mult mai mult literatura contemporană românească.
O.Ş.: De ce?
J.W.B.: Simţul umorului cam lipseşte în literatura olandeză contemporană. Sînt, uneori, prea multe probleme, insomnii, relaţii stricate, abuz de droguri, abuz de alcool. E cumplit de serioasă. Multe romane din Olanda tratează probleme religioase, despărţirea de religie, întoarcerea la religie. Cea mai populară, cea mai iubită carte din 2007 a fost romanul intitulat În genunchi, pe un strat de trandafiri de Jan Siebelink. Este o poveste despre o familie de grădinari, care cresc trandafiri, tatăl este foarte religios, iar fiul se desparte de familie pe motive religioase.
O.Ş.: Ce autori şi ce cărţi din limba română le-aţi propune spre traducere în Olanda?
J.W.B.: Cum am spus, Cărtărescu va fi deja tradus, cu Orbitor. Mai departe mă gîndesc la Degete mici de Filip Florian, poate şi la Zilele regelui, care are o chestie cu haz, acel motan care îşi scrie impresiile. Mă gîndesc la Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă. Gabriela Adameşteanu cred că ar avea succes cu Dimineaţă pierdută, dar mai ales cu Întîlnirea şi cu Drumul egal al fiecărei zile. Ar mai fi Dan Lungu, cu Sînt o babă comunistă!, un roman care descrie foarte clar şi cu umor o situaţie.
O.Ş.: Credeţi că avem autori români care să rupă gura tîrgului, care să spargă piaţa europeană?
J.W.B.: Nu. Pentru că scriu în româneşte.
O.Ş.: Dar Pamuk?
J.W.B.: La Pamuk s-a produs efectul de avalanşă, a fost promovat puternic în Statele Unite, în Franţa şi în Germania şi a devenit cunoscut. Dacă ar avea şi românii un Pamuk... Realmente, dacă ai un mare autor, acesta poate să tragă o întreagă literatură. Milan Kundera a atras un enorm interes faţă de literatura cehă. România nu are încă un scriitor care să spargă piaţa. Cărtărescu capătă un renume internaţional, dar cărţile lui sînt destul de grele: Orbitor este o trilogie de 1.400 de pagini. Nu poţi să spargi piaţa cu o trilogie de 1.400 de pagini! Eu cred că dacă Orbitor n-ar fi fost o trilogie, ci ar fi fost trei cărţi diferite, la acelaşi nivel, s-ar fi impus imediat pe piaţa europeană.
O.Ş.: Dar, în general, un autor care scrie direct în engleză este mult mai uşor de detectat de editori. Cînd eu mă duc cu un autor român la o editură olandeză, am doar un fragment sau două traduse, în rest se merge pe încredere, dar este mult mai greu de apreciat. E o reticenţă, care se poate sparge doar dacă avem un val de traduceri, în cît mai multe părţi ale Europei.