Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Graffitiul este anarhie pură


Andra Matzal, un interviu cu Nicholas Ganz

26.12.2008
Cotidianul, octombrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Street artistul german convertit în autor odată cu Graffiti. Arta străzii pe cinci continente, recent apărută în limba română la Editura Vellant, Nicholas Ganz povesteşte, despre limitele artei de stradă, despre marketing versus graffiti şi despre arta de stradă în fostele ţări comuniste.

Andra Matzal: Street art-ul a devenit în ultima vreme destul de mainstream şi multe muzee îi invită pe grafferi să le picteze pereţii. Crezi că e vorba de recunoaşterea unui tip de artă sau toată povestea asta schimbă funcţia artei de stradă, care ar trebui să fie mai degrabă subversivă?
Nicholas Ganz: Pentru graffiti nu are importanţă dacă muzeele şi galeriile de artă expun acest tip de artă. Şi acest lucru nu schimbă cu nimic graffitiul, care va aparţine întotdeauna străzilor, pentru că doar acolo poate exista. Atunci când muţi graffitiul pe pânză şi în galerie sau când acestea din urmă le cer grafferilor să le picteze pereţii, e vorba de altceva, nu mai e graffiti. E foarte interesant de observat că piaţa de artă reprezentată de galerii şi de muzee este, într-o anume măsură, o recunoaştere şi o acceptare a stilurilor şi formelor de graffiti.

Dar, pe de altă parte, există o nesfârşită discuţie despre graffiti "tolerat" şi graffiti "netolerat". Iar piaţa de artă îi selectează pentru expoziţii doar pe artiştii "drăguţi", fără să reflecte întreaga scară a graffitiului. Şi un tag desenat la repezeală reprezintă graffiti. Piaţa de artă este foarte diferită de mişcarea graffiti originară, aşa că un artist graffiti poate foarte bine să meargă în galerii, dar galeriile nu vor putea niciodată să surprindă senzaţia unui graffiti pictat ilegal pe stradă şi deci nu vor putea niciodată să-i expună adevărata esenţă.

A.M.: Apropo de grafferi celebri, ce crezi despre fenomenul Banksy? Angelina Jolie îi cumpără lucrările, tabloidele îi investighează adevărata identitate. Crezi că a devenit Banksy o parte din capitalul turistic al Marii Britanii?
N.G.: Fenomenul Banksy mi se pare foarte amuzant. Pentru că el continuă să-şi facă foarte bine treaba pe străzi şi în acelaşi timp îşi vinde stencilul pentru mii de lire sterline. Cine exploatează pe cine în cazul ăsta? În mare, nu pot decât să râd când văd toată moda asta creată în jurul graffitiului. Se publică extrem de multe cărţi despre graffiti, MTV face reclame inspirate de graffiti, companiile sportive angajează grafferi care să le facă designul pentru pantofi sau care să le deseneze logourile pe străzi - piaţa scoate o mulţime de bani de pe urma acestei forme de artă născute pe stradă.

Dar asta nu înseamnă decât o foarte bună ocazie pentru aceşti artişti de a face bani din acest trend creat de piaţă pentru a-şi scoate banii. Cu banii ăştia şi cu sprayurile rămase de la tot felul de proiecte, grafferii merg la depouri şi continuă să picteze trenuri. La fel şi cu Banksy - într-o zi îşi vinde o pânză pentru o mie de lire, iar noaptea face acelaşi stencil, ilegal, la colţul străzii, pentru a transmite un mesaj politic. Mai târziu poate să zboare în Palestina şi să picteze pe ziduri un mesaj pentru prizonierii palestinieni, cu banii pe care i-a câştigat din vânzarea la un preţ stupid de mare a unei simple pânze. Exploatarea celor cu portofele generoase pentru a transfera banii în lucruri benefice pentru cei lipsiţi de privilegii. Se poate mai bine?

A.M.: În cartea ta nu sunt foarte multe exemple de artişti din ţările sud-est europene tocmai pentru că în aceste regiuni arta de stradă se află la începuturi. Cu toate astea, cum ştii că stau lucrurile în fostele ţări comuniste?
N.G.: Mi-a fost foarte greu să găsesc graffiti în fostele ţări comuniste, la fel cum mi-a fost greu şi în Asia. În majoritatea ţărilor asiatice care nu sunt infectate cu virusul occidental nu se face graffiti. Acolo merg doar străinii ca să-şi lase urmele, însă localnicii nu se implică în forma asta de artă. În cartea mea am în schimb multe exemple din ţările din sudul Europei, cum sunt Spania, Grecia şi Italia, care au o lungă istorie în graffiti, având dintotdeauna acces la America şi la ultimele tendinţe în muzică, de exemplu, aşa că le-a fost uşor să se apuce de graffiti şi să găsească sprayuri.

După cum ştii, în 1985 sau în 1990 nu aveam Internet, aşa că doar grafferii călători au adus graffitiul în Europa şi în Australia. În fosta Germanie de Est sprayurile erau interzise, iar în Rusia majoritatea sprayurilor erau apoase şi nu se putea picta cu ele. Toţi cei din fostele ţări comuniste care ştiau de graffiti aflaseră din vizitele în ţările occidentale sau de la vreun prieten care le arătase vreo carte sau câteva fotografii. Graffitiuri din perioada comunistă sunt aproape imposibil de găsit, exceptând câteva cu mesaje politice. Odată cu Internetul şi cu prăbuşirea comunismului, lucrurile s-au schimbat, în ţări ca Rusia sau această formă de artă cunoscând o adevărată înflorire. Iar Internetul le-a asigurat şi altora, din alte colţuri ale lumii, accesul la lucrările grafferilor şi nu e de mirare că au apărut primele graffitiuri făcute de localnici în ţări cu regim dictatorial cum ar fi Coreea de Nord sau Burma.

A.M.: Cunoşti vreun artist de graffiti român?
N.G.: Lucrând la ultima mea carte, Graffiti Woman, am descoperit destul de mulţi artişti din România şi mă aştept ca numărul lor să crească în viitor. Sper să-şi încorporeze stilul personal şi tradiţiile locale în graffiti şi să nu copieze vechile modele din ţările occidentale.

A.M.: Cum ai reuşit să iei legătura cu atât de mulţi artişti din toată lumea şi cum ţi-ai construit această reţea?
N.G.: Mi-a luat mai mulţi ani să adun materialul pentru Graffiti World. La rândul meu sunt graffer şi cunosc multe nume, din cărţi şi din reviste. Societatea grafferilor este foarte bine conectată şi n-a fost decât o chestiune de timp şi de comunicare să ajungi la toţi cei de care aflasem. Internetul uşurează, la rândul lui, lucrurile, mailurile şi paginile de web ale artiştilor fiindu-mi de mare folos. În anii '80 ar fi trebuit să călătoresc masiv ca să adun toate aceste informaţii. Odată ce mi-am stabilit însă contactele, totul a funcţionat pe modelul bulgărelui de zăpadă şi am ajuns de la un artist la altul. În plus, am călătorit atât cât mi-a permis buzunarul şi, ca orice graffer, întâlneşti mulţi alţi grafferi în călătoriile tale.

A.M.: În oraşele mari, cum e New Yorkul, de pildă, autorităţile sunt foarte stricte în ceea ce priveşte graffitiurile şi stencilurile, mai ales în zonele centrale. Crezi că toate politicile astea vor duce graffitiul înapoi în suburbii?
N.G.: Graffitiul îşi va găsi mereu mijloacele să iasă în stradă. Nu contează cât de stricte sunt autorităţile, asta nu are un impact prea puternic. De mulţi ani, New York-ul încearcă să găsească soluţii pentru ca trenurile din SUA să nu mai fie pictate şi să găsească tehnicile prin care să-i aducă pe grafferi doar pe străzi. Desigur, majoritatea oamenilor asociază graffitiul cu mizeria, cu urâţenia, iar pe grafferi îi consideră vandali.

Imaginea magazinelor simandicoase, colorate, şi cea creată de advertising nu cadrează cu graffitiul. Dar graffitiul îşi propune să fie independent de publicitatea şi de arhitectura forţată, dorind să-şi creeze propriul mediu. Graffitiul revendică străzile. Tocmai de aceea autorităţile vor împinge mereu graffitiul înspre zona delictului, a suburbiilor şi a vandalismului. De aceea piaţa de artă a creat termenul "artă de stradă", pentru ca această formă să fie acceptată într-o oarecare măsură. Şi de atunci, arta de stradă proastă se numeşte graffiti.

A.M.: Crezi că graffitiul digital, de pildă, ar putea fi o soluţie pentru a face graffitiuri legale sau este o formă de experiment sterilă, fără legătură cu morala street art-ului?
N.G.: Înainte de toate, nu există graffiti digital. Graffitiul este o artă care aparţine străzii, ceea ce înseamnă că graffitiul este o artă de stradă şi că arta de stradă e graffiti. Atunci când graffitiurile sunt expuse într-o galerie, ele nu mai sunt graffitiuri, devin, eventual, graffiti pe pânză. Graffitiul digital este doar un joculeţ drăguţ, dar nu poate constitui o alternativă. Dar, de exemplu, dacă faci un stencil pe computer, îl printezi şi îl duci pe stradă, ar redeveni graffiti.

A.M.: De ce crezi că sunt atât de puţine femei în arta de stradă?
N.G.: După ce am publicat Graffiti World, am lucrat la o carte exclusiv despre artistele de graffiti şi am descoperit că, de fapt, sunt foarte multe femei în povestea asta. Dar în trecut şi, de altfel, şi în ziua de azi, femeile trebuie să înfrunte multe dificultăţi în ceea ce priveşte graffitiul. Le-a fost, într-adevăr, foarte greu, să intre pe această scenă. Perspectiva machistă s-a schimbat la mai multe niveluri în ultimii ani, dar în multe culturi continuă să existe. Odată cu formele moderne de stenciluri şi postere, mult mai mulţi oameni încep să facă graffiti, pentru că tehnicile astea sunt mai puţin riscante şi te poţi pregăti de acasă. Astăzi poţi recunoaşte pe stradă mult mai multe femei care lucrează fie cu sprayuri, fie cu postere.

A.M.: Şi-a pierdut graffitiul componenta politică?
N.G.: Graffitiul este şi va fi întotdeauna o formă de protest politic. Deşi poate mulţi grafferi nu-şi dau seama de asta, dar graffitiul este întotdeauna un act politic. Pentru că e vorba de revendicarea străzii, de a face ce vrei, de a nu respecta regulile sociale şi de a nu urma regulile pieţei de artă. Libertatea artei şi libertatea exprimării fără alte reguli suplimentare. Graffitiul este anarhie pură şi, prin urmare, natural conectat cu mesajul politic. Deşi mulţi grafferi nu transferă imaginilor lor un mesaj politic concret, actul de a face artă ilegală pe străzi sau pe un tren este, de fapt, unul politic. Iar acest aspect politic nu se va pierde niciodată şi, după cum vezi, autorităţile încă se enervează în faţa acestei forme de artă ilegală. Poate că grafferii ar trebui să folosească scena politică mai des în lucrările lor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer