Mărunt, bonom şi mereu aflat în mişcare, Marius Giura este timişoreanul care, de cîţiva ani încoace, se încăpăţînează să dospească una dintre cele mai frumoase reuniuni jazzistice - îndrăznesc să spun - din Europa: festivalul de la Gărîna. De curînd, pentru al treilea început de iarnă consecutiv, el a reuşit să ducă la capăt, cu toate problemele apărute, Festivalul Internaţional de la Timişoara, unde au strălucit Avishai Cohen, Bobo Stenson şi Misha Alperin.
Cătălin Toader: Domnnule Giura, de unde şi de cînd nebunia asta pentru jazz?
Marius Giura: Dacă e vorba de nebunia mea, aceasta a început în urmă cu vreo 30 de ani. În liceu eram pasionat de rock, am început să colecţionez discuri, apoi am descoperit jazz-rockul acelor ani, care m-a fascinat. În acea perioadă, în Timişoara exista un club de jazz condus de Ioan Bacalete, cîntau muzicieni de frunte ai scenei jazzistice: Bebe Jivănescu, Puiu Lazaru, Paul Weiner, Tony Kuhn, Puba Hromadka, Eugen Gondi, Mişi Farcaş, Liviu Butoi, Kamocsa Bela, Johnny Bota şi mulţi alţii. Exista deci o efervescentă activitate concertistică, pe care o regret, şi amintirea acelor vremuri îmi produce deseori nostalgii. Astăzi, aproape toţi sînt plecaţi, atît muzicienii, cît şi publicul de atunci. Dacă ne referim la nebunia fanilor de jazz din România, probabil că sîntem pe o pantă descendentă. Marii noştri artişti sînt din ce în ce mai puţini, mulţi sînt plecaţi, iar cei tineri se pregătesc şi ei de ţări mai calde.
C.T.: Au fost momente în care aţi fost privit chiorîş, circumspect, pentru că vă încăpăţînaţi să organizaţi evenimente de asemenea amploare?
M.G.: Cu siguranţă! Am auzit cele mai năucitoare reproşuri, că e prea mare, că e o mare afacere, că aduc prea mulţi străini, că aduc prea mulţi români, că vedetele aduse sînt prea în vîrstă. În România, toată lumea se pricepe la orice. Probabil că am stîrnit şi invidii, şi nemulţumiri vizavi de standardul destul de ridicat al ultimelor ediţii. În general, nu comentez nici o opinie critică. Eu pur şi simplu fac ce-mi place. Sînt subiectiv în selecţia artiştilor, îi aleg după gustul meu. Încerc ca fiecare ediţie să fie mai bună decît precedenta. Şi în viaţă am fost călăuzit de acelaşi principiu, anume ca fiecare zi să fie mai bună decît cea trecută. Nu pot lucra altfel. Nu încerc altceva decît să promovez cea mai creativă muzică a vremurilor noastre, atît de puţin susţinută şi atît de puţin promovată.
C.T.: Spuneţi-mi, vă rog, poveştile naşterii celor doi copii dragi ai dvs., Gărîna şi Timişoara.
M.G.: Gărîna nu este doar copilul meu, eu doar l-am crescut. Festivalul de la Gărîna s-a născut în curtea hanului "La Răscruce". Gigi Tăuş şi Liviu Butoi au pus la cale un festival de jazz, la care au pus umărul şi Paul Weiner, şi Puba Hromadka. Înaintea celei de-a treia ediţii, Liviu Butoi mi-a solicitat sprijinul pentru organizarea şi promovarea evenimentului. Am colaborat cu Liviu şi la ediţia următoare, după care am rămas să-l cresc singur. Pasul important spre afirmarea sa se numeşte Eberhard Weber (n.r. - unul dintre cei mai mari basişti de jazz ai lumii, artist consacrat al casei de discuri ECM), care a fost primul mare muzician care a performat la Gărîna. Sprijinul important a venit de la Monica Tatoiu, cea care a susţinut acest proiect şi în anii următori. Festivalul de la Timişoara s-a născut din dorinţa mea de a alinia şi Timişoara în rîndul oraşelor unde au loc festivaluri de jazz: Sibiu, Bucureşti, Braşov, Iaşi. Oraşul care a dat atîtea valori jazzului românesc merita un asemenea eveniment. Se pare că am reuşit să demontez tradiţionala opinie că trebuie să mergi la Belgrad sau la Budapesta ca să vezi artişti de calitate.
C.T.: Este festivalul de la Gărîna o mănuşă aruncată Capitalei şi mişcării jazzistice de acolo?
M.G.: Eu sînt în competiţie doar cu mine şi cu limitele mele. Cei mai mulţi prieteni ai evenimentelor mele sînt, aproape paradoxal, bucureştenii. Nu, Gărîna nu este o mănuşă aruncată Bucureştiului. Ceea ce contează din tot acest fenomen este că atît Bucureştiul, cît şi Gărîna şi Timişoara pot contribui la revitalizarea jazz-ului românesc.
C.T.: Cum e să aveţi toată familia implicată în proiectele dvs. muzicale?
M.G.: Cred că nu le e totdeauna comod să lucreze la nivelul exigenţelor mele, dar îmi sînt mereu alături. În timp, am reuşit să formăm o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut. Implicarea familiei îmi dă încredere şi siguranţă. Copiii mei au crescut cu aceste festivaluri şi cred că felul în care am colaborat a fost şi o bună lecţie de viaţă.
C.T.: Care e relaţia cu autorităţile locale şi centrale, aţi găsit la ei sprijin de fiecare dată cînd aţi avut nevoie?
M.G.: În ultimii ani, am beneficiat de sprijin, atît din partea autorităţilor centrale, cît şi a celor locale. Sînt însă încă multe hachiţe birocratice care produc dificultăţi în derularea proiectelor. Obtuzitatea, ignoranţa, rigiditatea stupidă şi de multe ori interesul meschin duc la situaţii demne de Kafka. Ce am păţit anul acesta cu cei din conducerea A.F.C.N. (n.r. - Administraţia Fondului Cultural Român, instituţie publică ce asigură finanţări nerambursabile pentru proiecte culturale) este cel mai bun exemplu. Ambele proiecte, atît Gărîna cît şi Timişoara, au fost cîştigătoare, dar o motivaţie stupidă şi birocratică a făcut ca fondurile să meargă în altă parte. Mi s-a spus că am fost descalificat din cauza faptului că actele cerute de ei au ajuns prea tîrziu, deşi eu am respectat normele metodologice care spun clar că pentru provincie se ia în considerare data poştei, şi nu cea a sosirii plicului la destinaţie.
C.T.: Festivalul de la Timişoara a ajuns unul dintre cele mai importante de gen din estul Europei. Nu putem invoca aici marele atu al Gărînei, şi anume poziţia geografică şi enormul potenţial turistic. Care e reţeta?
M.G.: Reţeta e simplă: o bună selecţie a artiştilor, multă tenacitate în atragerea fondurilor, rezistenţă la umilinţe şi o doză ridicată de inconştienţă.
C.T.: Dintre toate numele mari pe care le-aţi adus în România, care vă este cel mai drag?
M.G.: E foarte greu de ales între Jan Garbarek, Eberhard Weber, Esbjorn Svensson Trio. De aceea nici nu o să aleg, fiindcă toţi îmi plac la fel de mult.
C.T.: O să închei cu o întrebare capcană: credeţi că multmediatizata criză financiară va întrerupe şirul acesta de întîmplări miraculoase din Banat?
M.G.: Nu cred! Probabil că va fi mult mai greu de obţinut finanţarea necesară, dar doza ridicată de inconştienţă va spori tenacitatea. Umilinţele nu vor fi mai mari, vor fi însă cu siguranţă mai multe.