Am picat examenul la şcoala de şoferi. Dar măcar l-am picat spectaculos, adunând 42 de puncte de penalizare în 300 de metri (erau suficiente 21 de puncte, ceea ce înseamnă că am picat după vreo 10 metri de condus).
După prima şedinţă de conducere, am zis că-i o banalitate. Tre' să fii prost ca să nu-ţi iei carnetul. Apoi am văzut că nu-i chiar aşa de banal să frânezi brusc în faţa pietonilor zăbăuci care-ţi răsar din tufişuri şi traversează în fugă (eventual le crapă inima de spaimă şi rămân înmărmuriţi, cu ochii ca nişte faruri holbate la tine). Pe la şedinţa a zecea, după ce-am ucis cu sânge rece motorul, de vreo cinşpe ori, într-un ambuteiaj, am început să am unele îndoieli. După ultimele trei şedinţe: "Schumacher, tată! Să iau eu sala, că n-am probleme la stradă!". Parcări în rampă cu spatele, intersecţii naşpa, schimbat viteze cu lejeritate de maestru. M-am surprins - şi pe mine, şi pe instructor - cât de bine conduc.
Am luat sala. Nu fără emoţii. Tremura pancreasu-n mine când descifram chestionarul ăla care arăta ca un jaf de manuscris descoperit la Marea Moartă. Greu de închipuit prin ce chinuri am trecut analizând o pozucă din care reieşea clar că-i acces interzis, însă te punea în mare dilemă să recunoşti dacă banda roşie taie o motocicleta sau un moped. Am pariat pe motocicletă şi am câştigat.
Până să anunţe băieţii rezultatele, deja eram chior de somn. Am fost şi-am ras o cafeluţă. Am mai fumat un pachet de ţigări, am mai încurajat pe unul, pe altul, am mai ras un Red-Bull şi pe urmă ne-au chemat să ne zică de unde plecăm la stradă. Primul şut la subconştient: nu din Copou (cum mă anunţase instructorul şi cum mă pregătisem eu sufleteşte), ci de la Gara Internaţională. Acolo era un trafic din ăla mişto, cam ca ăla din sensul giratoriu de la Universitatea din Bucureşti, în vremea prânzului.
Am început s-aştept. Eram singurul care trebuia să dea cu examinatorul cutare, care nu venise încă. Am stat pe nişte scări şi mi-am imaginat fiecare mişcare, asigurările, curbele, cam cum fac piloţii de Formula 1. Apoi am stat de vorbă cu un distrus de vreo 40 de ani care tremura ca varga. Dădea a cincea oară (al doilea şut la subconştient!). Zic: "Om bun, stăpâneşte-te! Şi eu am emoţii, dar mă abţin, nu tremur în halul ăsta!". Fie avea ceva de profet în el, fie doar tremuriciul îl făcea să arate ca atare, dar mi-a spus-o cu voce tulbure, ca de pe altă lume: "Ai să vezi cum o să tremuri şi tu!". Cârpă, mi-am zis, şi l-am lăsat în pace. Cât am plecat până la baie, probabil că mi s-a dus vorba că-i oblojesc pe afectaţii psihic. S-au aşezat pe lângă mine, le-am împărţit ţigări, iar ei au început să mi se confeseze cum au căzut prima dată, cât de bulangii sunt instructorii, câte capcane îţi întind: "Da' oare luăm?!". Bineînţeles că luăm, i-am liniştit.
Examinatorul meu nu mai venea. În schimb, veneau alţi examinatori, cu câte patru nenorociţi în maşină şi, la coborâre, le înmânau mândru dosarele: "Respins! Respins! Respins! Respins!". O serie de şuturi la subconştient! M-am dus la un chioşc să-mi iau o cafea. Am lipsit între 3 şi 5 minute. Când am revenit, l-am văzut pe instructorul meu alergând de nebun printre maşini şi arătându-mi pumnul: "Te-omor! De-o oră te-aşteaptă domnu' examinator!". Dacă ar fi purtat cagulă din aia de călău, domnu' examinator mi s-ar fi părut că are o faţă mai prietenoasă şi mai înţelegătoare. N-a zis nimic. I-am pasat profetului paharul cu cafea, care l-a apucat tremurând şi mi-a cerut o ţigară de adio. I-am dat-o şi-am intrat în maşină. Mi-am reglat scaunul, oglinzile, mi-am pus centura de siguranţă. "Ce număr are maşina?", m-a întrebat examinatorul. Mai degrabă îi puteam spune numerele câştigătoare la loto de săptămâna viitoare. A coborât furios şi s-a uitat la spatele maşinii. A revenit şi a început să-mi explice că trebuie să traversez, din ţeavă, cele şase benzi ale străzii pe care se circula bară la bară... Eu tocmai mă asiguram stânga-dreapta şi el a ţipat: "Uită-te la mine, că n-ai să ştii pe unde mergi!".
Un tunel oranj mi s-a deschis în faţa ochilor şi prin el au început să mă izbească tot felul de imagini, situaţii, sfaturi, reguli de circulaţie de care avusesem parte de când m-am apucat de condus. O ceaţă deasă mi s-a aşezat în faţa ochilor. "Să nu plec cu frâna de mână!", atât am fost în stare să cuget. Acum, eu cu instructorul n-am lucrat mai deloc cu frâna de mână. Mi-a spus că n-am eu treabă cu ea, că noi n-o folosim, doar să am grijă ca la examen să nu plec cu ea. Ce nu mi-a spus e că atunci când a tras maşina pentru pornire, a eliberat şi frâna de mână, ca să plec mai uşor. Eu, bazat că frâna e lăsată în poziţie de oprire, am tras-o şi-am plecat. Simţeam eu că ambreiajul tremura dubios şi, evident, am început să tremur şi eu - profeţia! - din piciorul stâng. Până m-am dumirit că am tras ca boul frâna de mână, în loc s-o eliberez, mi-a murit motorul. Cum ştiam care-i punctajul de penalizare pentru asemenea greşeli, mi-am dat seama că-s deja picat. Am mai mers puţin pe o străduţă şi am parcat la primul loc liber pe care l-am găsit între două maşini. "Respins cu 42 de puncte!", mi-a spus examinatorul victorios, de parcă mi-ar fi făcut vreo surpriză.
Am coborât, am venit acasă, i-am scâncit câteva vorbe lu' Ralu, m-am aşezat în pat şi n-am mai scos un cuvânt până a doua zi dimineaţa. Apoi m-am trezit cu un nou ţel în viaţă: să-mi iau naibii carnetul de şofer!
(În momentul scrierii acestui text, Florin Lăzărescu avea 33 de ani. E scriitor şi a publicat o mulţime de texte la LiterNet, care pot fi citite aici şi un volum de povestiri Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri care poate fi descărcat gratuit aici)