01.01.2009
Dilema, august 2004
Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură.
Introducere de John Updike.
Traducere de Cristina Rădulescu.

Ed. Thalia 2004.

Începînd cu 1948, Vladimir Nabokov a predat cursul Literatură 311-312, "Maeştri ai prozei europene", la Universitatea Cornell. Operele pe care le-a discutat sînt Mansfield Park de Jane Austen, Bleak House de Charles Dickens, Doamna Bovary de Gustave Flaubert, Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al lui Mr. Hyde de Robert Louis Stevenson, Swann de Marcel Proust, Metamorfoza de Franz Kafka şi Ulise de James Joyce - în această ordine. Aceste cursuri sînt publicate acum în traducere românească, precedate de prefaţa editorului (Fredson Bowers), de introducerea lui Updike şi de un capitol esenţial intitulat Cititori buni şi scriitori buni; pandantul final al acestuia este Arta literaturii şi bunul simţ, urmat de un Envoy nabokovian (uşor redundant) care face bilanţul celor spuse, de o Anexă a aceluiaşi şi de o Fişă de dicţionar semnată Sorin Pârvu. Trebuie spus că această fişă seamănă cu traducerea: este presărată cu inexactităţi de corectură care l-ar fi exasperat pe autor. Dacă sîntem însă dispuşi - de dragul lui Nabokov - să trecem peste ele, ca peste nişte crăpături inevitabile pe obrazul pictat al Giocondei, vom fi pătrunşi de măreţia acestei opere "utilitare", didactice, care ne învaţă ce este marea Literatură; şi, luînd aminte la zîmbetul complice al unui geniu care se priveşte în oglinda unor genii aidoma lui, să aşteptăm următorul volum promis - care va cuprinde cursul 325-326 (Ana Karenina, Moartea lui Ivan Ilici, Suflete moarte, Mantaua)...

Ce sînt aceste cursuri? Nabokov o declară de la bun început: "un fel de investigare poliţistă a misterelor structurilor literare". O cochetărie - dacă ar fi avut doar mintea unui Poirot, autorul Lolitei ar fi scris romane poliţiste (specie care, de altfel, îl plictisea) - , dar şi un adevăr parţial; căci, atunci "cînd citim, trebuie să observăm detaliile cu tandreţe", susţine el. Marele amour fou al lui Nabokov este detaliul (de unde şi pasiunea pentru lepidoptere), ceea ce-l face un detectiv malgré lui! El revine, iar şi iar, asupra importanţei detaliilor, în care vede esenţa operei de artă (felul în care e pieptănată Emma Bovary, etc.; cursurile despre Dr Jekyll... şi despre Metamorfoza conţin chiar şi desene!). Căci detaliul - ar trebui scris poate cu majusculă: Detaliul - este nu doar prevalenţa exactităţii asupra aproximativului, ci şi victoria senzorialului artistic asupra "ideilor generale" (teritoriul predilect al acelor "critici care se interesează mai mult de idei şi generalităţi şi aspecte umane decît de opera de artă propriu-zisă"...). De aici - importanţa celui ce citeşte; "Cum ar trebui să fie un cititor, pentru a fi un cititor bun?", îşi întreabă Nabokov studenţii, punîndu-le în faţă un chestionar (răspunsurile corecte sînt patru, dintr-un total de zece). Majoritatea răspund - fireşte - că "cititorul trebuie să se identifice cu eroul sau eroina", eventual că "trebuie să se concentreze asupra unghiului socio-economic" (dogma la modă astăzi). De fapt, răspunsurile corecte sînt: 1. cititorul trebuie să aibă imaginaţie, 2. memorie, 3. un dicţionar, 4. ceva simţ artistic. Un bun cititor va citi o carte "nu cu inima, nici măcar cu capul, ci cu şira spinării: acolo ne atinge fiorul poveştii, chiar dacă păstrăm o oarecare distanţă, chiar dacă sîntem oarecum detaşaţi de lectură." Plăcerea cititului este "şi senzuală, şi intelectuală". (Filistini din toate ţările, uimiţi-vă!)

Felul în care Nabokov reciteşte, pentru studenţii lui, primul volum din În căutarea timpului pierdut, sau Ulise, sau Doamna Bovary, este prodigios. Dar este, în acelaşi timp, singurul mod în care trebuie citite aceste opere: cu o atenţie niciodată distrasă de la detaliu, cu participare ("imaginaţie", "memorie", "simţ artistic"...) şi, mai ales, în acea stare de extaz în care Nabokov însuşi - Updike dixit - şi-a scris cărţile. Un "cititor bun" nu este nicicînd altceva decît un cititor ideal! Exigenţa nabokoviană este în acelaşi timp totală şi teribilă, iar "elitismul" său (convingerea că numai operele mari merită într-adevăr osteneala - "Fără capodoperă, literatura nu există"), exemplar: o palmă postumă dată tuturor acelor mediocri "M. Homais" care au invadat, astăzi, universităţile, cocoţînd "democraţia" acolo unde nu-i este locul.

S-ar putea, la rigoare, face un "top" al cursurilor lui Nabokov: cel despre Austen (primul) este detaliat - cum altfel? - , dar un pic lipsit de empatie; cel despre Stevenson este mai obscur, dar deschizător de drumuri hermeneutice; cel despre Kafka este meticulos, riguros, plin de sentinţe memorabile (Metamorfoza: "o povestire în alb şi negru"!); cel despre Dickens este mai puţin riguros, dar abundă în observaţii infinitezimale; cel despre Joyce este aproape-perfect; cel despre Flaubert este perfect; cel despre Proust este extatic... Geniul nabokovian ia în stăpînire tot - de la lexic la notele de subsol! Distincţiile definitive & tăioase, dar nu mai puţin fine, enunţate cu acel panaş arogant & aristo "marca VN" (VN îşi poate permite să fie antipatic pentru că are dreptate!), fac dată: "există simboluri artistice, dar există şi banalităţi, sau simboluri artificiale, chiar imbecile"; "putem defini clişeele ca bucăţi de proză moartă şi de poezie putrezită"; "orice operă de artă remarcabilă este o fantezie, pentru că reflectă lumea unică a unui individ unic"; "în ciuda inovaţiilor superficiale, nu cred că Joyce a ajuns mai departe decît Flaubert"; "aspiraţiile sovietice sînt fundamental şi îngîmfat burgheze. Există o cortină de macrame în spatele celei de fier"; "o reţea în acelaşi timp senzuală şi lucidă, o textură elegantă şi plină de semnificaţii: acesta este stilul, care stă la temelia artei literaturii"... În alt loc (o notă de subsol!), pomenind "canarii" văzuţi de Emma Bovary în vîrtejul silvestru al înamorării sale de Rodolphe, Nabokov precizează ironic: "Această comparaţie este creată de imaginaţia Emmei. În Europa nu există canari. Poate îi văzuse la Chateaubriand." Detaliul, mereu.

Acest volum consistent (309 pag., format mare) este indispensabil celor pentru care Literatura se scrie cu majusculă; ceilalţi nu-l merită.

P.S.: Îmi amintesc că, acum cîţiva ani, C. Stănescu, recenzînd în Adevărul literar şi artistic un articol de-al meu publicat în Dilema în care-mi mărturiseam inapetenţa pentru "literatura" de tip Ion Gheorghe (ei da, ça existe!), se întreba, retoric: "La ce i-a folosit lui a.l.ş. că l-a citit pe Proust?" Răspunsul e în cursul lui Nabokov.

0 comentarii

Publicitate

Sus