Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

O pledoarie, desigur, inutilă


Radu Cosaşu

30.12.2008
Dilema Veche, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stimaţi iluzionaţi,

am primit proiectul dvs. privitor la Codul antiviolenţă în filmele de cinema şi televiziune; nu vă ascund că am acordat cea mai mare atenţie capitolului consacrat emisiunilor pentru copii; prevedeţi aici cîteva cerinţe urgente de cel mai adînc interes, precum eliminarea scenelor în care se folosesc cuţite şi cioburi de sticlă, a celor cu karate şi a tuturor personajelor cocoţate pe pilonii căilor ferate sau jucîndu-se pe şinele de tren. Ceea ce m-a frapat foarte puternic este absenţa loviturilor în cap. Cioburile de sticlă, karatele şi cocoţarea pe stîlpi mi se par mofturi, faţă de fundamentala problemă a capului de om în tot ce ţine de imaginea violenţei. Înclin să cred că a şti de mic ce nenorocire poate fi pentru un om să-l loveşti în cap este esenţial pentru tot ce vei trăi pe pămînt.

Merg mai departe şi, sintetizînd foarte multe puncte de vedere, afirm că oamenii se pot împărţi nu numai în "mizeri şi bogaţi", în "împăraţi şi proletari", dar şi în oameni care au şi oameni care nu au cultul capului. Aceasta se poate vedea după felul cum se uită în ochii celuilalt, după cum se adresează, poruncesc, roagă, mîngîie şi ştiu să mulţumească. Cultul raţiunii - instituit de Revoluţia Franceză - cuprinde cultul capului, dar nu îl epuizează, mai ales dacă se trece la cultul ghilotinei. Cultul raţiunii e o abstracţie tot mai comodă faţă de acela, foarte dificil, al respectului pentru capul concret al semenului tău. A fi crescut, cam de cînd te-ai ridicat din patru în două picioare, cu frica de a-i da celuilalt în cap e o poruncă precisă care poate înlocui, în concreteţea ei, multe lecţii plicticoase de morală abstractă, fie ea religioasă, fie ea atee. Şi dacă frica nu trebuie cultivată nicicînd - după cum vor spune cu dreptate unii - aş înlocui-o în fraza de mai sus cu ideea de mîndrie, mîndria de a nu fi lovit niciodată, de cînd te-ai născut pînă vei muri, pe nimeni, în cap.

Şi dacă alţii - cu aceeaşi dreptate - vor obiecta că nu e nici o mîndrie în a nu lovi oamenii între ochi, în gură sau în maxilar, ci o elementară regulă de civilizaţie, voi susţine că e încă necesar pe astă lume să fim mulţumiţi, măcar mulţumiţi, de cîte ori izbutim să fim neagresivi. Fără această conştiinţă de a nu lovi, degeaba ţinem capul pe umeri şi degeaba ziceam că înţelegem situaţia. E o situaţie în care nici o exageraţiune în această direcţie - a non-lovirii în cap! - nu e periculoasă.

Merg cu exagerarea pînă la a dezvălui că ceea ce mă îngrozeşte în multe filme cu pumni peste pumni nu este doar lovitura în moalele capului (ce expresie "fericită" pentru a defini vulnerabilitatea celui mai tainic loc!), ci liniştea care se lasă după ce cel lovit a rămas lat.

A intrat în convenţiile celor mai imbecile şi banale scenarii ca după o eficace bubuială în mutră, victima să rămînă nemişcată, cît vor regizorul şi interesele acţiunii. Cu cît omul are comoţia cerebrală mai lungă, cu cît leşinul e mai paralizant, cu atît se zice că "e mai mişto".

Aş include pe lista imaginilor violente şi tăcerea comoţiei, şi liniştea paraliziei, şi muţenia bălţii de sînge. De mici ar trebui să le ştim. Fireşte, nu vreau să risc a vă bate capul. A cicăli cu evidenţe este pentru copii şi adulţi una dintre cele mai cumplite lovituri, cu consecinţe incalculabile, în faţa cărora şi encefalogramele cascadoriilor din saloon-uri pălesc.

Totodată, mă simt dator să vă înştiinţez că toată această pledoarie, lipsită poate de nuanţele inteligenţei, vine din următorul fapt pus la cale, indiscutabil, de SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor) care se ţine pas cu pas după mine: exact în ziua cînd am primit textul dvs., după-amiază, la orele 16,20, făcîndu-mi plimbarea obişnuită pe o străduţă, ce-i drept pustie, dintre blocurile bulevardului meu, am fost lovit în ceafă, de patru ori, cu labe grele, de către doi golănei, de 13-14 ani, în tricouri cu mîneci scurte care, cît m-am întors, au dat în fugă colţul, dispărînd; nu mi-au luat nimic, nu mi-au spus nici o vorbă, nici o înjurătură, m-au lovit tare şi gata, au fugit; nu am căzut, m-am ţinut bine pe picioare şi am continuat plimbarea zilnică avînd o singură întrebare în cap: din ce le-a venit? ce au vrut?

Am cîteva scenarii cît de cît explicative la această întîmplare - unică în viaţa mea - care, toate, justifică de ce v-am scris ca unor iluzionaţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer