E cel mai fricos început de an imaginabil. Echipele de fotbal tremură. Sandu şi Dragomir vorbesc de o Ligă de 14 sau 16 echipe din toamnă. Jucătorii sînt neplătiţi.
Vodafone a anunţat că iese din cercul partenerilor Champions League. CIO i-a pierdut pe Johnson & Johnson pentru Olimpiadele de la Vancouver 2010 şi Londra 2012. S-au galvanizat 100 de milioane de dolari.
Teama a coborît din clădirile companiilor, refugii de lux pînă ieri, centrele de putere ale unei lumi care îşi pierduse guvernele în favoarea directorilor. Acum se simte pe străzi. Poate că e un sentiment autoindus, dar n-am mai trăit aşa ceva de pe vremea cînd Ceauşescu trimisese patrulele militare în centrele oraşelor ca să vîre spaima în oameni.
Vorbim despre criză. Îi simţim răsuflarea.
Am făcut un mic experiment. Tur de telefoane către mai mulţi mari sportivi, antrenori şi medici din România. Cu o singură temă: "Ce îi diferenţiază pe campioni de ceilalţi?". "Ce le menţine speranţa în situaţiile cînd nimeni nu mai speră?".
Răspunsul, uimitor în simplitatea lui, a venit identic, de la toţi cei întrebaţi. "Marii campioni nu renunţă niciodată!". În percepţia publicului, sportul e o sumă de talent, muncă şi şansă. Vedetele multiplică fiecare dintre atribute. Talentul devine geniu, munca e sisifică, iar norocul ţine de destinul cîte unui solitar care e străfulgerat de momentul cînd astrele se aliniază. Asta credem.
Ntzzzz! Cei care văd, de o viaţă, cum ies campionii spun altceva. E nevoie de fiecare factor al enumerării. Dar, nevăzută şi nemărturisită, păstrată ca un secret al iniţiaţilor, o altă calitate face pînă la urmă diferenţa. Rezistenţa. Toleranţa la stres. Cerbicia de a nu te recunoaşte niciodată învins.
E cel mai fricos început de an. Iar cea mai firavă constatare, în faţa fobiei care pare că înghite România, vine de la sutele de medalii şi izbînzi ale oamenilor care au învăţat un singur lucru: cei care persistă reuşesc.