E o zi aspră, dar însorită, de februarie. În faţa Şcolii Centrale din Bucureşti, copii între 7 şi 18 ani ţâşnesc unul după altul din maşinile lucioase - multe dintre ele negre - care opresc doar câteva secunde înainte să năvălească, din nou, în traficul de dimineaţă.
La opt fără cinci, Cosmin Alexandru urcă Volvo-ul XC90 negru pe o bordură. Îşi dă jos mănuşile cu care conduce iarna şi opreşte radioul din care se aude "Guerrilla de Dimineaţă". Îşi înşfacă geanta neagră Calvin Klein, deschide portiera şi se ridică din scaunul de piele bej. Iese din maşină, aruncă geanta pe umăr şi traversează strada în galop.
La 38 de ani are o alură băieţoasă. E un guru în branding, fost director de multinaţională şi preşedinte de partid - lumi în care puţini se afişează cu pantaloni de doc şi cămăşi în dungi sau pătrăţele. E elegant fără să fie scrobit, şi lipsa cravatei îl face să pară mai tânăr decât indică tâmplele grizonate care-i delimitează obrajii proaspăt raşi.
Intră în curtea clădirii vechi de 120 de ani, trece de poartă, saltă câteva trepte şi face dreapta pe coridor. Din câţiva paşi e în casa scărilor şi apoi la etajul 1. Se mişcă repede, de parcă ar vrea să uite de ce a venit. De parcă orice gând în plus ar putea să-l încetinească.
Ora ar trebui să fie floare la ureche pentru un om care-şi câştigă existenţa vorbind în public despre cum să vorbeşti în public. Totuşi, Alexandru nu se minte pe sine. E emoţionat şi nu se poate stăpâni să nu se întrebe cum vor reacţiona. Un public adult e previzibil. O gaşcă de copii de clasa a cincea - nici o şansă.
***
Cu o seară înainte, adâncit într-un fotoliu din sufragerie, încerca să schiţeze un plan. Ce ar vrea să audă un puşti de 12 ani? L-a întrebat pe Andrei, fiul lui şi unul dintre elevii clasei la care va vorbi, despre ce le-ar plăcea să discute. Rock şi maşini, i-a spus acesta. Mai bine să-i lase pe ei să aleagă temele, s-a decis Alexandru. Apoi îi va pune să facă o povestire cu ele. Deşi, s-ar putea ca 30 de copii să nu ţină firul poveştii. Poate ar trebui să sară câţiva. Poate să-i separe în două grupuri - deşi dacă pune două grupuri de câte 15 să creeze ceva, va fi haos.
La naiba. Va face ca de obicei. Va plonja cu capul înainte şi se va orienta pe parcurs.
Fusese ideea lui să preia ora de dirigenţie. El a luat legătura cu şcoala şi el a cerut o oră pe săptămână în care să-i înveţe pe copii să vorbească în public.
Aşa suna planul lui în linii mari. În profunzime e ceva mai curajos, ceva ce i-ar putea schimba pe unii dintre copii - chiar dacă ei nu-şi dau seama. Copiii ştiu ce simt când vorbesc în public - frică, exaltare, târşă -, dar nu înţeleg că şi audienţa simte ceva. E o chestie românească - cei care vorbesc nu ţin cont de cei care ascultă, iar cei care ascultă nu ţin cont de cei care vorbesc. Alexandru speră să-i înveţe să privească din ambele posturi.
Asta face cu managerii din multinaţionale - la ei a observat prima oară tendinţa vorbitorilor români de a ignora publicul. Sunt doar ei cu slide-urile lor. Vor să spună ce-au de spus şi să plece. Nu se gândesc la ce a înţeles publicul sau la ce va face cu mesajul livrat. Dar dacă nimeni nu vorbeşte ca să convingă şi să inspire, de unde lideri în ţara asta?
De-asta merge la şcoală. Să îi înveţe pe copii să aibă aşteptări de la cei care le vorbesc - colegi, profesori, părinţi. Să-i înveţe să fie mai concişi, mai imaginativi, mai creativi. Şi apoi, când le va veni rândul să vorbească, să ştie că trebuie să dea mai mult.
Imaginaţi-vă puţin lumea la care visează Alexandru. Părintele îşi tratează copilul ca pe un partener, nu ca pe un receptor de informaţie. Profesorul nu intră în clasă să turuie ca o mitralieră. Vorbitorul nu porneşte de la premisa că publicul e din lemn. E o lume în care oamenii au pretenţii atât de la ei înşişi, cât şi de la alţii. Utopic, nu? Alexandru trebuie să fie naiv dacă crede că lumea asta există. E şi mai naiv dacă are impresia că o va găsi într-o sală de puşti gălăgioşi. De ce nu se poate arunca şi el, ca toţi ceilalţi, în traficul de dimineaţă? N-are chestii de terminat la birou?
Dar Alexandru a vrut de mic să nu fie ca ceilalţi. Spune adesea că apa curgătoare e mai interesantă decât balta - că e mai important să te mişti decât să te laşi rutinat de-un loc călduţ. Aşa a ajuns în 1990 printre fondatorii AIESEC România şi, în 1992, printre primii în cercetarea de piaţă. Aşa a ajuns să conducă o multinaţională la 27 de ani şi un partid la 30. Aşa s-a retras de la cârma GfK în 2005, când firma era în fruntea pieţei de cercetare şi şi-a făcut propria firmă. Aşa s-a implicat în ERUDIO, un proiect educaţional care învaţă managerii români să comunice şi să conducă mai bine.
Aşa a ajuns să predea la clasa a cincea.
***
Alexandru, al doilea copil al familiei, s-a născut pe 25 octombrie 1969 la Ploieşti. Tatăl era şef de şantier în construcţii, iar mama era inginer la o întreprindere de armament din Târgovişte şi făcea naveta în fiecare zi. A făcut şcoala primară şi liceul în Ploieşti. Era terminat că toţi elevii trebuiau să arate la fel, aşa că purta uneori basca şui, împodobită cu un lănţişor. Să mai spargă monotonia, cânta şi juca în spectacole. N-a vrut niciodată să se facă nimic.
În clasa a X-a şi apoi într-a XI-a, ai lui au încercat să-l ajute să-şi găsească un drum. A fost o zi la tribunal cu o cunoştinţă avocat. Nu i-a plăcut. Apoi a asistat la o operaţie făcută de un prieten de familie, chirurg. Condiţiile din spital i s-au părut sinistre. A eliminat din start Institutul de Petrol şi Gaze şi mai apoi preoţia.
Opţiunile începuseră să se subţieze - asta până când un văr din Bucureşti i-a propus o alternativă surâzătoare: Academia de Ştiinţe Economice. Program uşor, fete cât încape. În plus, putea să fie economist în orice domeniu. A simţit că l-a prins pe Dumnezeu de un picior. A intrat din a doua încercare, în toamna lui 1989, la secţia de Economie Generală.
După revoluţie, şcoala n-a mai însemnat mare lucru - n-avea cum să pretindă de la profesori care au predat marxism-leninism 30 de ani să treacă peste noapte la capitalism. Aşa că a intrat în sindicatul studenţesc, şi apoi în Senatul Academiei. Dezamăgit de şcoală, venea la şedinţele de Senat ras în cap şi îmbrăcat cu blugi rupţi şi cizme negre decorate cu lanţuri.
Când un grup de studenţi austrieci a venit în 1990 să deschidă o filială a AIESEC, Alexandru a fost printre membrii fondatori. Prin AIESEC a făcut prima călătorie în Vest, în Italia, unde a văzut ce înseamnă să ai de unde alege.
Tot prin AIESEC a cunoscut, în 1992, nişte americani care vroiau să pună pe picioare o firmă care să evalueze impactul mesajelor publicitare. Americanii îi spuneau market research. Alexandru şi colega cu care se dusese la întâlnire habar n-aveau ce înseamnă. Le-au zis: "Facem, dar nu ştim ce e. Ne duce capul, muncim, dar nu avem cunoştinţele necesare." Nu contează, le-au spus americanii. Dacă se dedică, vor găsi oameni care să îi înveţe. Le-au dat bani să-şi facă firma, şi în vara lui 1992 aveau primele contracte. Au primit şi bani de haine cu care să înlocuiască blugii.
Alexandru a învăţat din mers. Primul job a fost să studieze obiceiurile consumului de cereale. Şi-a luat geanta şi s-a dus în piaţă. Oamenii l-au privit amuzaţi - cum adică să pui cereale în lapte? A lucrat apoi pentru producători de ţigări, Coca-Cola, Nestlé şi alte branduri care se înghesuiau să intre în România. Nu se plictisea. Mereu alt produs, mereu alt studiu.
Când intrase la facultate fusese cea mai fericită zi din viaţa lui. Asta până când a terminat-o. Începuse să-l încurce. Avea un business de condus şi n-avea timp de şcoală.
Muncea pe rupte - zile întregi uneori. O dată a trebuit să facă un sondaj despre valorile consumatorului român pe un eşantion de 2.000 de persoane. A stat 72 de ore la birou. Le dădea chestionare studenţilor care lucrau la interviuri, îi instruia şi îi trimitea pe teren. Tipărea, corecta, iar veneau studenţii, iar îi instruia, iar plecau.
Lucra într-o injecţie continuă de adrenalină, motivat de ideea că el construieşte ceva şi că acumulează cunoştinţe care îl împlinesc. Îl motivau, de asemenea, banii. În cercul lui, Alexandru avansase repede. La 25 de ani n-avea probleme cu locuinţa, avea maşină, avea haine, avea bani. Mânca la restaurante, călătorea în străinătate, tot tacâmul. Dar începuse să se poarte urât cu lumea. Fiind un colectiv mic, starea lui de spirit se imprima asupra colegilor - dacă el venea nervos la muncă, toţi aveau o zi proastă.
A făcut un pas înapoi şi nu i-a plăcut ce a văzut. Şefia devenise rutină şi i se urcase la cap. Trebuia să fie mai mult în viaţă decât bani şi succes. Şi-a spus că trebuie să se scuture puţin. A plonjat.
Şi-a pus pilele în funcţiune ca să meargă în armată. "Bă, eşti complet nebun", i-a spus o cunoştinţă. "Lumea vrea să scape de armată, şi tu vrei să te duci. Cum să le zic ăstora că vrei să mergi?" "Ori mă ajuţi, ori mă duc eu să le bat la uşă", i-a spus Alexandru. S-a certat cu tatăl lui şi n-au mai vorbit o săptămână. Când a ajuns la vizita medicală, medicul l-a privit lung.
"Dom'ne, de ce vrei să faci asta? Nu ni se prea întâmplă."
"Aşa mi s-a pus pata. E vreo problemă?"
"Nu e, dar vreau să ştiu."
Brusc, medicul a avut o revelaţie. "Cred că m-am prins. Dumneata vrei să te activezi. Vrei să rămâi în armată dup-aia!"
"Da dom'ne, asta e. Vreau să mă activez. M-ai prins."
***
Alexandru îşi agaţă haina în cuierul de lângă uşă şi păşeşte spre catedră. Poartă o cămaşă cu pătrăţele, în nuanţe de maro pe alb, pantaloni de doc şi pantofi maro ascuţiţi, asortaţi cu cureaua. Băieţii sunt adunaţi în spatele clasei şi joacă fotbal cu o minge ceva mai mare decât una de tenis, făcută din scotch maroniu. Parchetul tocit scârţâie. Se joacă la abandon, cu alunecări, pase şi şuturi puternice. Pe pereţi, dar şi pe tavan, e plin de urme. Fetele butonează telefoanele, răsfoiesc Popcorn şi fac schimb de postere. Când intră diriginta, copiii se reped la locurile lor. Alexandru stă în faţa catedrei. E ora 8.
- Bună dimineaţa.
- Bunăăăăăăăăăă dimineaţaaaaaaaaaaa.
- Ce mai faceţi?
- Bineeeee.
- Mă mai ţineţi minte?
- Daaaaaaaaaaaaaaaaa.
E prima oră cu ei, dar Alexandru i-a mai vizitat acum două săptămâni, să se prezinte şi să le spună ce vor învăţa. "Aveţi emoţii când vorbiţi în public?", i-a întrebat atunci. "Nuuuuuuuuu", au răspuns ei în cor. "Atunci am să vă învăţ cum să vorbiţi pentru ca cei care vă ascultă să facă ce le spuneţi. Asta vi se pare interesant?" "Daaaaaaaaaaa."
Alexandru nu pierde timp cu introducerile. Îi întreabă ce îi interesează. Fotbal, echitaţie, tenis, înot, baschet. Mai încolo apar pe listă muzica, wrestlingul şi PlayStation-ul portabil. E o competiţie acerbă pentru atenţie - fiecare încearcă să-şi impresioneze colegii strigând ceva mai provocator decât cel de dinainte.
Statul pe net şi dormitul sunt pe placul tuturor. Cui îi plac temele? Nimeni nu se aruncă - ba chiar se huiduie puţin. Alexandru îi întreabă care sunt personajele şi persoanele de care le place. Primeşte o cascadă de nume care îi sunt străine: Bill Kaulitz, Naruto, DeLuna, Avril Lavigne, Juninho Pernambucano.
Băieţii râd - s-a zis "bucă". Un băieţel insistent se ridică în picioare şi strigă - nu înainte de a-i ruga pe ceilalţi să fie atenţi - Kaká. Râsete. E o hărmălaie de nedescris.
***
Alexandru a făcut şase luni de armată la infanterie, la Bacău. N-a rupt complet legătura cu firma - mai făcea drumuri, mai dădea telefoane -, dar mare parte din timp a stat cu soldaţii. A mărşăluit, a spălat, a frecat, s-a umplut de noroi, a mâncat la popotă. Experienţa l-a adus cu picioarele pe pământ. În armată nu conta cine erai în afara unităţii şi câţi bani făceai.
Fusese o resetare de succes. Când s-a întors, atmosfera din firmă a devenit mai plăcută. La puţin timp după, s-a căsătorit. Apoi, în 1996, şi-a vândut firma companiei internaţionale de cercetare, GfK. I s-a propus să rămână la conducere, Alexandru a acceptat, dar i-a spus reprezentantului austriac: "Eu am condus firma cum m-a tăiat capul. Cum vrei s-o conduc de-acum înainte?"
"Aş vrea să o conduci ca şi cum ar fi a ta", i-a răspuns acesta.
"Atunci trebuie să ştii câteva chestii legate de cum am condus-o eu."
A punctat două lucruri. În România fiecare companie face tot ce-i stă legal în putinţă să plătească cât mai puţine taxe. Şi în România sunt situaţii în care se dă şpagă ca să câştigi un contract. Austriacul a fost ferm. "Plăteşti taxele şi impozitele integral. Dai statului tot ce trebuie. Dacă nu-ţi rămân bani de salarii, ne suni şi rezolvăm. Iar şpagă - niciodată, pentru nici un motiv, nici o sumă. Noi nu dăm. Poate fi contractul vieţii tale. Noi nu dăm."
Pentru Alexandru, stricteţea austriacului a fost un şoc cultural. Dar aceste reguli l-au ajutat să-şi fundamenteze nişte repere de valoare pe care nu avusese de unde să le ia. Vestul era la a patra generaţie de oameni care şi-au făcut banii muncind. România era la a patra generaţie de oameni care şi-au făcut banii furând.
În 2000, GfK ajunsese numărul unu în cercetarea de piaţă. După ce-a văzut că românii au avut de ales între Iliescu şi Vadim, a hotărât că ar fi prea comod să rămână la birou. A plonjat şi a înfiinţat un partid, Uniunea pentru Reconstrucţia României.
Avea 30 de ani şi era în perioada de maxim idealism. Credea că în România există o comunitate de oameni care ar putea produce o schimbare. Erau oameni ca el, care munciseră de tineri, făcuseră firme, câştigaseră bani şi vroiau ca politica să le reflecte ascensiunea. Proiectele de guvernare ale URR nu erau doar promisiuni electorale, ci planuri punctuale pentru educaţie, sănătate sau administraţie publică, toate făcute cu experţi în domeniile respective.
Alexandru ştia că românii spun că vor schimbare, dar nimeni nu face nici un pas. S-a hotărât să îl facă el, convins că dacă deschide drumul, alţii îl vor urma. Nu s-a întâmplat. Comunitatea pe care o văzuse exista, dar nu era gata să se implice. Cei mai mulţi erau încă preocupaţi să-şi aranjeze joburile, casele şi familiile. S-a ales cu multe bătăi pe umăr.
În decembrie 2003, la congresul URR, a ţinut primul lui discurs public. Era aproape gâtuit de emoţie - pe lângă colegii de partid şi presă, din public îl ascultau Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Pleşu a declarat apoi la Europa Liberă că fusese cel mai bun discurs politic pe care l-a auzit în 13 ani - "fără demagogie, lucid, într-o limbă română normală, inteligent, pe scurt, cu destule calităţi care să-ţi dea impresia că există încă variante plauzibile".
Totuşi, la alegerile din 2004, URR a adunat doar 40 de mii de voturi. Alexandru şi colegii lui au trebuit să aleagă între două rele. Puteau intra în PNŢ ca revoluţionari şi să încerce să preia controlul. Era modus operandi în politica românească, dar era ceea ce URR promisese că nu va face. A doua opţiune era să renunţe şi să recunoască că n-a mers.
Alexandru a ales a doua variantă. Idealismul lui fusese bătut măr de inerţia românească. Avea însă postul cald de la GfK, de cinci ani lider de piaţă. Mega job. Mega director. Mega salariu. Viaţă uşoară.
Sosise timpul să plece.
***
Jumate de clasă face gălăgie, în timp ce restul privesc curioşi spre tablă. Alexandru pare pierdut, scrijelind în continuare nume necunoscute. Vă place de cineva din politică? Răspunsul e unanim: "Nuuuuuuuu". Le cere să facă linişte pentru un joc: o poveste din aproape în aproape - fiecare copil va continua fraza celui de dinainte, avansând povestea.
Naruto şi prietenii lui merg în oraş, începe o fată.
Vine Avril şi cântă.
John Cena le sparge capetele.
Propoziţiile devin tot mai ciudate. Fiecare personaj intră ca să bată pe cineva. Clasa aprobă sau dezaprobă sonor fiecare episod.
Messi dă un şut în fund.
Mr. Bean face nişte mişcări.
Umaga le dă un cap în gură.
***
În martie 2005, ieşit din GfK şi din politică, Alexandru a plecat la o bursă de două luni în Statele Unite ca Eisenhower Fellow, unul din cei 25 de lideri în devenire, din tot atâtea ţări şi domenii. S-a plimbat de pe o coastă pe alta învăţând lecţiile sistemului american. Văzându-l de aproape, şi-a înţeles pornirea de deschizător de drumuri. A fost sedus de ideea societăţii participative, în care un om cu un anumit interes strânge încă cinci oameni ca el şi împreună mută munţii din loc. Era ceea ce încercase cu URR - poate fusese totuşi prea devreme.
S-a întors acasă reîncărcat şi a înfiinţat Brandivia, o firmă de consultanţă în branding şi identitate, la care este unic angajat. La puţin timp după, un prieten l-a contactat şi l-a întrebat dacă nu vrea să se implice într-un proiect demarat de câţiva oameni din business şi din zona academică. Scopul iniţial al ERUDIO era să-i înveţe pe managerii români să vorbească mai bine. Fiind singurul fără alte obligaţii, a devenit preşedintele asociaţiei.
În februarie 2006, asociaţia a demarat programul de training Erisma, transformând cursul de retorică într-o şcoală de leadership creativ pentru manageri. Timp de trei luni, cursanţi din multinaţionale - de la Coca-Cola la Raiffeisen la Xerox - urmau să-şi îmbunătăţească modul în care se conduc pe sine şi pe alţii.
Alexandru a văzut în Erisma un mod de-a schimba lumea de business în care lucra de peste 10 ani. Ştia că managerii români au probleme de comunicare - când îi auzea la conferinţe internaţionale, erau mai slabi ca cei din Vest. Erau dependenţi de slide-uri. Viaţa le părea organizată în jurul lor: slide-uri primeau, slide-uri trimiteau, slide-uri vorbeau, slide-uri ascultau. Uneori, oamenii vorbeau cu bullet-uri şi-n pauzele de masă.
Programul Erisma - acum la a cincea serie - e concentrat pe viaţa de după slide-uri. În module de o săptămână, cursanţii iau lecţii de tehnici teatrale de la actriţa Oana Pellea, de cultură de la Horia-Roman Patapievici şi de scriere creativă de la Ioana Pârvulescu. Alexandru predă vorbirea în public. Managerii au dezbateri cu Robert Turcescu, ţin discursuri şi joacă în piese de teatru.
Mesajul nu e anti-corporatist. Alexandru îl vede aşa: companiile există pentru oameni, nu oamenii există pentru companii. Sigur că o companie trebuie să mulţumească acţionarii şi bursa, dar trebuie să ofere ceva şi oamenilor care-şi trăiesc o bună bucată din viaţă în ea. Acel ceva nu se poate măsura în bani. Bogăţia, crede el, vine din relaţiile personale.
Aşa le explică Alexandru cursanţilor diferenţa dintre un manager şi un lider. Un manager motivează, un lider inspiră. Privit astfel, managementul e despre lucruri. Leadership-ul e despre oameni. Alexandru speră să îi transforme din oameni consumaţi de cifre şi planuri de afaceri în oameni care relaţionează cu angajaţii, care se expun şi investesc monedă emoţională în colectiv. Ca să conduci, le repetă el, trebuie să fii un om complet - "dacă tu nu eşti în regulă cu tine, e foarte greu ca ceilalţi să fie. Trebuie să vrei să te construieşti mai bine, să n-ai sentimentul că te-ai terminat de construit şi că eşti atât de bun cât poţi fi".
Alexandru spune că Erisma nu oferă soluţii de viaţă, doar opţiuni. Mărturiile absolvenţilor, însă, indică o transformare. Alexandru spune că este într-adevăr un loc în care se "sapă adânc". Dacă un cursant e dispus să se pună pe masă cu plusuri şi minusuri, cu vulnerabilităţi şi nedumeriri, va avea ce să ia acasă.
***
E 8:30 şi s-a făcut aşa linişte încât se aude profesorul care predă în clasa vecină. Alexandru i-a pus să scoată o foaie şi un pix şi să scrie o povestioară, cu sau fără personajele de pe tablă. După zece minute e tot linişte. Alexandru survolează clasa cu privirea, de parcă nu-i vine să creadă că s-a oprit zarva. Îi opreşte cu câteva minute înainte să se sune.
Instantaneu, cinci copii aruncă mâinile în aer. Alexandru îi cheamă pe rând în faţa clasei. Un băiat citeşte despre un jucător care ajunge la Real Madrid după ani de muncă. Altul despre doi ninja care s-au lăsat de şcoală şi s-au apucat de fotbal. Sunt transferaţi la Real şi la Barcelona şi urmează să joace unul contra celuilalt în marele derby. Meciul se lasă cu bătăi şi cei doi sunt daţi afară. O fată spune o poveste complicată care îi implică pe Naruto, Tokyo Hotel, Lionel Messi şi fratele mai mare al unei colege de clasă.
Ceilalţi îi ascultă atenţi. Când se sună, însă, erup din nou într-un cor de gălăgie şi ţâşnesc afară din bănci.
***
E seara de dinaintea orei şi Alexandru e în sufrageria apartamentului său, cu laptopul în faţă. E într-o pereche de blugi bleumarin şi o cămaşă în dungi. În picioare are papuci de casă. Locuieşte singur - a divorţat în 2000, iar băieţii lui, Andrei, 11 ani, şi Mihai, 10 ani, stau cu mama. Dorm la el o noapte pe săptămână şi petrec timp împreună în weekend; acum o săptămână au fost să se dea cu parapantele la Braşov. Pe nişte rafturi joase sunt poze cu băieţii, alături de CD-uri, cărţi, televizorul şi o combină din care se aude muzică clasică. Pe masa de cafea sunt câteva numere din Photo şi Totul despre băieţi de Nick Hornby.
Calmul lui transpare din fiecare gest. Stă relaxat fără să pară tolănit, dominând aerul din încăpere. Se simte bine în pielea lui, şi asta se vede mai ales când râde - uneori înfundat şi hâhâit, alteori plin şi tare, lovindu-se peste genunchi.
E absolventul ideal al Erisma - liderul care s-a găsit pe sine ca om şi care a înţeles că descoperirea e abia începutul. Alexandru insistă pe sinceritate şi responsabilitate. Oamenii ca el te intimidează pentru că îţi vor binele. Nu îţi cer să munceşti pe rupte şi să dovedeşti loialitate plecând din firmă la miezul nopţii. Nu vor să ajungi să spui că faci ce-ţi place doar în concediu. Vor să ai curajul de-a face ce îţi place şi ce te mulţumeşte.
Odată, la un training, Alexandru a pus cursanţii - toţi manageri - să pretindă că sunt o corporaţie rămasă fără lider. În scenariu, nu se întrezărea nici un înlocuitor, aşa că fiecare trebuia să ţină un discurs articulând motivele pentru care ar trebui să fie ales. N-au vrut să joace. Au spus că situaţia propusă e fictivă. Alexandru şi-a dat seama ce se întâmpla. Deseori întâlneşte oameni care au identificat punctele slabe şi vor o schimbare în companie, dar sunt reticenţi să pledeze pentru ea.
"Du-te, spune asta", le spune.
"Eu? Cum eu?"
"Vrei să vin eu? Eu nu lucrez acolo."
"Păi ce-o să zică lumea?"
"Păi nu zici că ar fi mai bine aşa?"
"Ba da. Da' nu eu."
De-asta petrece ore întregi cu manageri. De-asta s-a dus la clasa a cincea. Să creeze aşteptări, care la rândul lor să creeze responsabilitate, care poate duce la curaj, care poate duce la iniţiativă, care poate duce la o mişcare care ar putea schimba ceva.
"Una din dramele principale ale ţării ăsteia nu e că sunt mulţi care nu reuşesc, ci că sunt mulţi care nici nu încearcă", spune el, sorbind dintr-un pahar de Pilsner Urquell. "Dacă nu încearcă nimeni, e greu să iasă ceva. Era o chestie care în America mi se părea spectaculoasă. Toată lumea încerca. Pentru fiecare căruia îi ieşea, erau 10 cărora nu le ieşea. Dar spiritul ăsta se educa din fragedă copilărie. Încearcă! Vezi ce poţi, ce nu poţi. Vino înapoi. Mai învaţă. Încearcă iar. E o luptă cu tine şi cu limitele tale pe care aici nu o văd. Cât pot? Cam cât cântăresc? Cam cât cântăresc - vedem şi la ERUDIO - e o întrebare pe care oamenii nu şi-o pun de frica unui răspuns nasol. Dacă cumva cântăreşti puţin? Dup-aia ce faci?"
În România există un mit al succesului total şi instantaneu, spune el. Nimeni nu are dreptul să greşească. La un training într-o multinaţională, a întrebat o participantă dacă a ţinut vreodată prezentări.
"Nu."
"De ce?"
"Pentru că încă nu ştiu răspunsurile la toate întrebările."
Alexandru crede că familia şi şcoala creează aşteptări nerealiste, care urmăresc un om o viaţă întreagă. "Nu ridic mâna - dacă răspund prost? E omorâtoare - şi pentru creativitate, şi pentru autoresponsabilizare. E o reţetă sigură de eşec. Până nu ştii la perfecţie toate răspunsurile, nu vorbeşti. D-aia nu vorbim. D-aia nu scrie lumea. Dacă primesc cumva răspunsul că nu sunt în regulă, e nenorocire. Normal că nu suntem cu toţii în regulă. Normal că ne mai facem de rahat. Normal că sunt lucruri pe care nu le ştim."
Încă de când conducea GfK, Alexandru a văzut cum angajaţii interiorizau nişte aşteptări şi erau paralizaţi. Stăteau la muncă, deşi nu mai aveau de lucru, şi făceau rapoarte de 200 de pagini când puteau spune totul în 50. "E greu să scoţi oamenii dintr-o chestie de cantitate", spune Alexandru. "Oamenii cresc într-o cultură a cantităţii. Lecţiile sunt foarte multe - îi cocoşează şi pe ăştia ai mei. Îi rup. E mentalitatea că dacă faci mult e valoros, ar trebui să primeşti o notă mare. E foarte greu să convingi oamenii să facă o selecţie calitativă, nu una cantitativă."
Alexandru a făcut această selecţie şi a găsit o zonă de armonie între muncă şi viaţa personală. Omul este prioritar. Apoi vine locul de muncă. Apoi vine ţara. Cum şi-a definit priorităţile? Trec 22 de secunde până răspunde. "Mă pui în faţa unei dileme grele", spune râzând. Încă 10 secunde de pauză. "Pe care am s-o rezolv în stilul meu." Inspiră adânc.
"Eu am ajuns la ele, din aproape în aproape, în urma unei analize care a durat şase ani de zile, cu patru ani întrerupere. Am stat pe canapea şi am muncit cu mine. Pe undeva am simţit că lucrurile pe care mi le-am spus despre mine şi mi le-am stabilit ca adevărate, până la analiză, nu se legau. Luasem foarte mult din nişte aşteptări sociale sau nişte prejudecăţi sociale de-a gata. Nu se potriveau pe valorile mele, pe credinţele mele, dar nici nu ştiam destul ca să spun, nu, nu-i aşa, e altfel. Atunci mi s-a părut că varianta cea mai bună ar fi să mă întreb lucruri şi să-mi răspund lucruri, într-un cadru asistat profesionist, cu un psihanalist. Să fac calea asta de când am amintiri din copilărie şi până astăzi. Atât pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei."
Alexandru a crescut într-o cultură în care educaţia se desfăşura într-un singur sens. De la părinte la copil. De la educator la copil. Adultul ştie, copilul are de aflat. A început şedinţele de psihanaliză pentru că simţea că nu e cea mai bună cale. "E mai bogat în două sensuri. Când numai unul ştie şi celălalt află, de oricare parte relaţia e sărăcuţă."
Modul în care Alexandru vorbeşte la cursuri şi conferinţe îi face pe mulţi să-l abordeze şi să-i ceară sfaturi, chiar răspunsuri. S-a ferit să le dea din două motive. În primul rând, un răspuns sincer implica mărturisirea că a recurs la psihanaliză, pe care n-a făcut-o publică până acum. În al doilea rând, ştie că atunci când oamenii de succes îşi rezolvă o parte din lucrurile complicate - casă, maşină, siguranţă financiară - încep să se simtă autosuficienţi şi să predice despre cele simple.
"Mie îmi e foarte greu să fac o regresie acum, să-mi amintesc cum eram când m-am apucat eu de lucru în '92, când aş fi murit la job. La propriu. Ca să pot să câştig şi eu bani. Ca să-mi cumpăr şi eu o casă. Ca să pot să am şi eu maşina mea. Lucruri pe vremea aia complicate. Acum, dacă mă uit, mi se par simple. Am o maşină, am o casă. E foarte tricky să te apuci să ţii predici şi să spui - băi băieţi, întoarceţi-vă la valorile esenţiale ale umanităţii."
Alexandru preferă să spună poveşti decât să împartă sfaturi.
Ştie că stilul lui de-a plonja în altă apă când una a devenit stătută nu e pentru toată lumea. El e omul care, dacă nu-i place unde e, se resetează. Nu i-a plăcut cum şi-a tratat angajaţii când era un manager tânăr? S-a dus în armată. Nu i-a plăcut cum funcţionează politica românească? Şi-a făcut partid. Nu i-au plăcut răspunsurile pe care şi le dăduse? A început o analiză. Nu i-a plăcut generaţia de manageri PowerPoint? S-a apucat să construiască alţii. Nu i-a plăcut bagajul lor de atitudini? S-a dus până la clasa a cincea să-l rearanjeze.
Sunt totuşi două lucruri pe care nu se sfiieşte să le spună. Fă-ţi timp pentru tine şi caută mentori care să-ţi traseze nişte jaloane. Şi încă ceva: munceşte ca să te cunoşti îndeajuns ca să-ţi hotărăşti singur drumul. Al lui a fost cel al omului care a vrut să facă lucruri ce nu s-au mai făcut - şi să le facă altfel.
***
După toate aparenţele, ora a fost un haos. Dar Alexandru zâmbeşte. Mi-au dat cu ce să lucrez, spune el ieşind pe poarta şcolii. Râde amintindu-şi de orgia de fotbalişti şi personaje de desene animate lăsate pe tablă. "Am nume de google-it."
E încântat că cei mici au luat poveştile în serios şi că au fost mai conştiincioşi ca adulţii. Chiar ultra competitivi. Data viitoare îi va pune să aleagă cele mai bune poveşti şi apoi să le rescrie. Traversează, se urcă în Volvo, îşi trage mănuşile şi dă drumul la Radio Guerrilla.
La radio, Dobrovolschi face nişte glume despre copilărie. Alexandru navighează lejer prin trafic şi râde. "Dacă aş putea fi altcineva, aş fi Dobrovolschi. La 10 a terminat. Nu-l doare la bască. În rest, fun."
Mai ştii?