Deşi are în continuare fizionomia unui adolescent, Leonardo DiCaprio a împlinit (pe 11 noiembrie 2008) 34 de ani şi are în spate 18 ani de actorie, adică cu doi mai mulţi de jumătate din propria-i vârstă. Deşi mulţi îi asociază celebritatea cu filmul-mamut Titanic (1997), DiCaprio era de ceva ani o figură cunoscută printre amatorii de filme independente, mai degrabă prezente prin festivaluri decât aducătoare de bani la box office, precum This Boy's Life, unde a jucat cu Robert De Niro şi Ellen Barkin sau What's Eating Gilbert Grape, rol ce i-a adus nominalizări la Oscar şi la Globul de Aur pentru rol secundar; sau, de ce nu, printre amatorii de filme-cult precum Romeo + Juliet, în regia lui Buz Luhrmann, o interpretare în cheie pop a celebrei creaţii shakesperiene. În fine, după cum reiese şi din propriile-i răspunsuri la întrebările din acest interviu, odată cu Titanicul viaţa i s-a schimbat pentru totdeauna şi, în loc să fie socotit (aşa cum şi-a dorit) un actor bun, a fost aruncat, pe cât de flatant pe atât de superficial, direct în galeria sex simbolurilor... Situaţie de care s-a folosit, cât se poate de inspirat, Woody Allen atunci când a făcut Celebrity, unde DiCaprio avea un cameo pe post de... vedetă. Vreme de 4 ani şi cu excepţia unui detur prin "curtea" lui Steven Spielberg şi-al său excelent Catch Me If You Can, dimpreună cu Martin Scorsese, DiCaprio a inaugurat unul dintre cele mai reuşite parteneriate cinematografice ale ultimilor ani, ce l-a pus, în fine, pe harta actorilor "serioşi" şi care s-a tradus pe marele ecran prin tripleta Gangs of New York, The Aviator şi The Departed. Are cuvântul Leonardo DiCaprio...
HBO: De ce ai vrut să joci în The Departed?
L.DC.: În branşa asta, se întâmplă foarte rar să primeşti un scenariu perfect care e gata pentru a intra în producţie. Acesta a fost unul din acele cazuri rare. O poveste densă, extrem de complexă, un thriller cu gangsteri, cu personaje complexe, duplicitare, cu informare şi dezinformare, cu răsturnări de situaţie, toate urcând către un final satisfăcător - aşa ceva se găseşte rar în branşa noastră. Marty Scorsese şi-a dorit mult să facă filmul; şi eu mi-am dorit mult să-l fac. Restul e istorie, după cum se spune...
HBO: E amuzant - personajul tău şi cel jucat de Matt Damon seamănă unul cu celălalt, deşi apăreţi foarte puţin în acelaşi cadru. A fost greu să filmaţi?
L.DC.: Păi... A fost o experienţă de lucru extrem de interesantă pentru că aveam senzaţia că facem două filme în acelaşi timp. Desigur, personajele se intersectează la un moment dat, dar au fost, practic, două filme diferite şi două experienţe complet diferite....A fost foarte interesant să intersectăm anumite elemente şi Marty Scorsese a fost categoric în privinţa asta. "Ce-a făcut Matt în scena aia şi cum mă afectează pe mine dincoace?" "Păi hai să rescriem toată scena, da?" Dar momentele în care am jucat cu Matt... E un actor cu adevărat incredibil. M-am simţit minunat.
HBO: Ce înseamnă pentru tine a fi "un bărbat adevărat"?
L.DC.: Să-ţi asumi răspunderea pentru propriile-ţi fapte şi să nu laşi pe altul să şi-o asume în locul tău. Asta e tot. De-a lungul carierei mele, am fost obligat să iau mult mai multe decizii decât mi-aş fi imaginat vreodată. Şi uneori e dificil, căci înseamnă să-ţi aperi crezul de artist.
HBO: Ai lovit, vreodată, pe cineva?
L.DC.: Nu sunt un tip violent. În tinereţe, am fost martor la multe scene violente, dar eu personal nu am fost implicat prea des. Când joc un astfel de personaj, un personaj vulnerabil, înconjurat 24 de ore din 24 de criminali sadea... nu mă pot identifica cu el.
HBO: Ai avut o copilărie dificilă, căci ai crescut în zona dură a Hollywood-ului...
L.DC.: Când eram la şcoală, am văzut multe chestii dure în cartier - traficanţi de droguri, etc. Şi am fost bătut în curtea şcolii. N-am făcut niciodată parte dintr-o grupare violentă. Dar la şcoală existau tot timpul bătăi. A trecut atâta timp de atunci... Am învăţat la o şcoală unde făceam parte dintr-o minoritate, aşa că se luau tot timpul de mine. Cei mai mulţi erau filipinezi, hispanici, puşti de culoare. Trebuia să mă apăr destul de des.
HBO: Cât îţi este de greu să rămâi conectat la realitate?
L.DC.: Aspectul ăsta este extrem de dificil şi nu ştiu cum să-i fac faţă. Nu sunt expert în asta. Cum vorbeşti cu cineva care e o figură publică? Nimeni nu se simte complet de bine în largul său. Aş minţi dacă aş spune altceva. Întotdeauna mi s-a părut ceva suprarealist să fiu recunoscut. Nu mă deranjează, însă, prea tare. A întâlni oameni şi a vorbi cu ei, a semna autografe, astea-s chestii uşoare. Cu paparazzi însă, nimeni nu se va simţi niciodată confortabil. Dar nu îmi place să mă plâng de atenţia pe care o primesc şi nu-mi place când aud alte vedete că se plâng de situaţia lor. Dacă nu-ţi place, lasă-te de meserie.
HBO: Eşti pe jumătate german. Ai vreo trăsătură tipic europeană?
L.DC.: Aş spune că da şi e moştenire de la mama şi de la bunica. Nu mă pot abţine şi, uneori, sunt "nemţeşte" de sincer. Sunt mândru de genealogia mea, de oamenii care trăiesc conform vechilor valori europene. Au o onestitate foarte aparte, ce n-are nicio legătură cu locul în care trăiesc sau în care am crescut. Când mă duc în Germania şi îmi vizitez bunicii, e o atmosferă cu totul diferită de cea din Los Angeles, şi eu o preţuiesc foarte mult.
HBO: Există şi consecinţe negative când eşti aşa de onest?
L.DC.: Există consecinţe imediate. E greu să dau un exemplu anume dar e mai bine să ai o poziţie constantă decât să suporţi consecinţele... o perioadă mai lungă de timp.
HBO: Dar de ce nu eşti aşa de direct şi cu presa? Bunica ta are reputaţia că spune exact ceea ce gândeşte. Ai vrea să poţi fi la fel ca ea?
L.DC.: Poate. Dar ceea ce spui presei e scos din context şi e greşit înţeles... e mai bine, pur şi simplu, să nu faci prea multe declaraţii. E o parte importantă a longevităţii în această branşă. Altfel, dacă oamenii ştiu tot timpul tot ceea ce e de ştiut despre tine, atunci când te văd pe ecran, spun fără să stea pe gânduri: "Ăla nu e el. El nu e aşa." De asta e important pentru mine să nu dau prea multe declaraţii.
HBO: Cât de important e tatăl tău?
L.DC.: E un om foarte inteligent. Îi respect opiniile mai mult decât oricui altcuiva pe lume. El a fost întotdeauna parte integrantă a procesului meu de selectare a rolurilor. Ca de exemplu, rolul Arthur Rimbaud în Total Eclipse. Aveam 17 ani şi nu citisem niciodată Rimbaud. Mi-a zis să fiu atent căci acesta a fost primul rebel al poeziei şi că a revoluţionat poezia franceză... Mi-a zis că e un personaj fascinant, o felie interesantă de istorie şi că filmul are ceva important de spus. Nu mi-a zis ce să fac, dar mi-a oferit, cu subtilitate, cunoştinţele de care aveam nevoie.
HBO: Cum e să te naşti la Hollywood - te face să visezi mai mult la industria de film, sau mai puţin?
L.DC.: E chiar ironic faptul că m-am născut la Hollywood. Şi nici măcar într-un cartier cât de cât ca lumea. Dar era în Hollywood, care e, simbolic vorbind, Mecca industriei cinematografice. N-am ştiut niciodată c-aş putea deveni un mare actor, pentru că n-am făcut niciodată parte din branşă. Era un univers cu totul separat, complet intangibil. Dacă nu mă năşteam la Hollywood... Locaţia a jucat un rol fundamental în şcoală căci le-am spus părinţilor mei să mă ducă la audiţii căci vreau să devin actor. Deoarece provin din clasa sub-mijlocie, dacă mă năşteam, de exemplu, în Idaho, acest lucru n-ar fi fost simplu de făcut. Aşadar, locaţia a fost crucială. Dar mi-a luat ani de zile să înţeleg că unii oameni trăiesc din meseria asta. Că nu e doar distracţie. Că îţi poate asigura o pâine cinstită... mi-a luat mult să înţeleg acest lucru.
HBO: Cum supravieţuieşti în industrie?
L.DC.: Încerci să-ţi dai seama cât de norocos eşti pentru că faci ceea ce faci. Şi nu trebuie să te plângi. Aşa e. Tentaţii există tot timpul, te înconjoară tot timpul. În cele din urmă, trebuie să-ţi dai seama că eşti aici pentru a-i distra pe oameni şi nimic mai mult. Nu ai de luat decizii politice. Dacă revin la ideea că fiecare are ocazia să aleagă în ce lume vrea să trăiască, nu ar trebui să te plângi niciodată că eşti în atenţia publicului. Mulţi şi-ar da o mână şi-un picior să fie în locul meu.
HBO: Poţi evita atenţia publică?
L.DC.: În primul rând, nu merg însoţit de un ditai alaiul ce ar putea atrage atenţia. Dar, în general, mi-am respectat întotdeauna filosofia de viaţă - îţi faci meseria de actor, munceşti cât de mult poţi şi te foloseşti de publicitate pentru a le vorbi oamenilor de lucruri anume, nu pentru a dezvălui amănunte ale vieţii tale private. Ţi-ai face un deserviciu. Dacă te ţii de acest îndemn, oamenii te vor înţelege mai bine ca om şi nu doar ca actor care-şi poate asuma diferite personaje. Titanicul... nu mi-am dorit toată acea publicitate. Mi-a fost impusă. Mulţi ani după, n-am mai dat niciun interviu. E acelaşi crez pe care-l respect de când aveam 16 ani.
HBO: Experienţa Titanic a fost ca un blestem pentru tine?
L.DC.: Nu. Am spus multe despre Titanic dar n-am spus niciodată c-aş regreta faptul că am jucat în film. Fiind actor, privesc filmele ca fiind o formă de artă la fel de relevantă ca o pictură sau ca o sculptură. Peste 100 de ani, oamenii se vor mai uita la filmul ăla. Am făcut parte din ceva care a făcut istorie din mai multe puncte de vedere. Mă bucur că am avut această experienţă şi mi-a oferit multe ocazii de a-mi stabili un anume destin profesional. Pe de altă parte, n-am avut nicio clipă intenţia ca faţa mea să fie celebră în toată lumea. A fost suprarealist. A fost o nebunie. Dar acum mi-a trecut. Am avut parte de multe experienţe similare. E în firea omului să se adapteze mediului şi circumstanţelor în care trăieşte. Pe lumea asta, sunt oameni care se adaptează unor circumstanţe de milioane de ori mai rele. Nu e uşor să trăieşti în lumea asta. Nu vreau să mă plâng şi să par nerecunoscător.
HBO: Ai spus că, pe atunci, ţi se părea că eşti altcineva decât ceea ce erai de fapt. Ai revenit la a fi tu însuţi?
L.DC.: Tot vorbind despre branşă, urmărind alţi actori tineri şi văzând cât de dornică e presa să te pună pe un piedestal, dacă eşti la o vârstă impresionabilă, n-ai cum să nu te gândeşti la lucrurile astea. Niciodată, însă, n-am ajuns să mă port urât sau să fiu scârbos cu ceilalţi. Durează să revii cu picioarele pe pământ. Trebuie să-ţi dai seama că nu schimbi cursul istoriei. Eşti doar un actor şi ai făcut un film care a fost bine primit. Asta-i tot. Văd cum li se întâmplă şi altora. Oameni care cunosc succesul pentru prima dată - asta îţi poate face rău, îţi poate afecta cariera profesională. Trebuie să-ţi dai seama că nu suntem decât nişte măscărici plătiţi bine.
HBO: Te-ai gândit la vreo alternativă, în caz că nu reuşeai cu actoria?
L.DC.: Da, ceva legat de natură. Să devin biolog, să lucrez cu animalele. Asta e ceea ce mi-am dorit iniţial să fac, înainte de a-mi da seama că visez să devin actor şi că aş putea trăi din asta. Când eram în liceu, şi-a venit ziua în care s-a discutat despre posibile viitoare cariere, am intrat în panică gândindu-mă că vreme de 4 ani va trebui să studiez chestii legate de un singur subiect. Dacă n-o să-mi placă? Dacă n-o să pot? Hai mai bine să mă duc la o audiţie şi să vedem ce iese...
HBO: Te simţi vinovat pentru că ai succes?
L.DC.: Nu, pentru că dacă adun suficientă avere, nu-mi doresc decât să fac ceva pentru lumea asta. Şi nu spun asta doar pentru că aşa se obişnuieşte. Vreau să găsesc o cauză nobilă şi să lupt pentru ea.
HBO: Serialul tău documentar, The 11th hour, face parte din această luptă? Vrei să vorbim despre acest subiect?
L.DC.: Îmi place să vorbesc despre acest subiect. A început ca un documentar în care l-am intervievat pe Clinton în legătură cu încălzirea globală, şi am observat felul în care tratează media problemele de mediu. Mi-am dat seama că ceva se întâmplă şi se discută cu argumente, că e ceva tangibil. E un loc în care cele mai luminate minţi ale lumii pe probleme de mediu, Stephen Hawking, Gorbaciov, David Suzuki, pot discuta liber, fără ironiile presei. La ştiri, apare un tip care vorbeşte despre 5% din problemă şi deşi există voci ale lumii ştiinţifice care spun că încălzirea globală e dovedită şi că irosim resursele, la ştiri, problema se pune de genul "Poate că e aşa, poate că nu e aşa. Să ne vedem de ale noastre.". Vreau să trec în revistă toate problemele de mediu, să le ofer acestor oameni un loc în care să vorbească în termeni ştiinţifici şi să aducă dovezi. E grozav să vezi un film precum cel al lui Al Gore, An Inconvenient Truth, pe care, cred eu, ar trebui să-l vadă orice cetăţean responsabil al lumii. A pus pe masă problema încălzirii globale şi acum se vorbeşte cu totul altfel despre acest lucru.
HBO: Ce-ţi place mai mult - să faci filme sau să faci ceva pentru mediu?
L.DC.: Dacă n-aş fi actor, cu siguranţă c-aş fi activist de mediu. Ambele îndeletniciri îmi aduc satisfacţii depline. Ca actor, îmi trăiesc visul. Primele mele amintiri sunt legate de dorinţa de a juca. Am crezut că e un club de care trebuie să aparţii. Dar am avut întotdeauna o pasiune aparte pentru mediu, un mediu căruia oamenii nu i-au dat niciodată atenţia cuvenită. Aşadar, dacă pot susţine probleme de mediu prin faptul că sunt o figură publică, atunci exact asta o să fac. Nu vreau să spun nimănui ce-ar trebui să facă. Dar simt c-ar trebui s-o fac.
HBO: Joci în film important după film important şi eşti un actor foarte apreciat. Crezi că eşti la apogeul carierei?
L.DC.: Nu-mi pot imagina că se poate mai bine de atât. Sunt într-o situaţie fantastică.
HBO: Ţi-ai dori să câştigi un Oscar?
L.DC.: Sunt destul de tânăr. Despre Oscar, ar trebui să vorbeşti cu cineva ca Martin Scorsese - sau ca Stanley Kubrick ori Alfred Hitchcock. Oscarurile nu sunt întotdeauna o recompensă pentru o muncă bine făcută. Sunt doar un bonus drăguţ. Şi mulţi cred că sunt un nivel la care trebuie să ajungi în carieră. Dar n-ai niciun cuvânt de spus. Dacă ai putea decide felul în care publicul şi membrii Academiei îţi privesc munca, ar însemna c-ai pierdut bătălia. Poate că ai senzaţia că intenţionezi să câştigi, dar habar n-ai... E un pariu. E ca în actorie. Crezi că faci ceva special ce va place publicului şi rareori o nimereşti. Nu-ţi rămân decât intenţiile.
HBO: În adolescenţă ai câştigat un concurs de breakdance. Mai poţi dansa break?
L.DC.: Da, dar am cam ruginit.
HBO: De ce mai ai nevoie pentru a fi fericit?
L.DC.: Să continui.
HBO: Ai reputaţia unui mare crai. E adevărat?
L.DC.: Nu-mi place să vorbesc în extreme...