Cum să ucizi poetul

De poeţi nu e niciodată nevoie.

Ei sunt nişte paraziţi, nişte lepădături, sunt cu toţii nebuni de legat.
Ei nu merită să trăiască în lume
Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.

Poeţii nu sunt buni de nimic. Singurul lor talent e să tulbure ordinea publică.
Să facă dezordine în lucrurile pe care cu migală şi devoţiune oamenii de bine le aranjează cuviincios.
Poeţii scurmă prin deşeurile depozitate la marginea pământurilor locuite
Le ard ca să se încălzească şi din cenuşă îşi fac amulete
Sunt nişte păgâni
Nişte barbari
Nişte duşi cu sorcova care nu merită să trăiască
În lagărul pe care destoinicii îl numesc lume

Ei sunt cel mai adesea creaturi noctambule
Se hrănesc cu răşini, cu praful drumurilor, cu jăratic şi cu fantasme înăbuşite în sânge
Înfulecă şi fel de fel de duhuri

Poeţii sunt greu de ucis
Dar pentru binele colectiv
Există câteva mijloace prin care pot fi anihilaţi

Nu încercaţi să le amputaţi braţele sau picioarele
Tăierea membrelor îi va face să zboare
Deîndată ce nu mai pot umbla le cresc aripi

Durerea le amplifică puterile

Poeţii nu pot fi ucişi cu pietre
Pentru că ştiu să facă în aşa fel încât pietrele să se întoarcă spre cel ce le aruncă
Odată spânzuraţi umbrele lor încep să danseze cu umbrele celor vii, luându-le minţile
Sângele poeţilor răstigniţi se prelinge pe asfalt desenând contururi înfricoşătoare

Poeţii nu pot fi distruşi decât de un arcaş
Care-i loveşte drept în inimă
Arcaşul trebuie să fie de o frumuseţe rară
În aşa fel încât poetul să se îndrepte singur spre moarte

Cu cât ucigaşul e mai frumos cu atât poetul e mai fericit să moară
El ştie că va muri
Căci lumina din ochii arcaşului îi poate învinge pentru o clipă durerea
Iar durerea e ceea ce îl ţine în viaţă

Poeţii nu mor nici de frig, nici de foame, nici de boală, nici de bătrâneţe
Mor atunci când sunt străpunşi în inimă
De cel mai frumos arcaş care trage spre ei cea mai frumoasă săgeată din cel mai frumos oraş
Din cea mai frumoasă dintre lumile imposibile.