17.01.2009
Îmi dau jos căştile şi mă pregătesc să înfrunt perechile de ochi aţintite asupra mea. Cu toţii mă măsoară fără pic de jenă. Mă cântăresc bine, să înţeleagă din ce aluat sunt făcut. Se întreabă în mod sigur "de ce naiba râde fraierul ăsta de unul singur?". Doar că sunt prea politicoşi să-ntrebe cu glas tare. Nu îndeajuns încât să nu-mi arate ce gândesc.

Aştept de mai bine de două ore. Aşteptarea are loc fie că vreau, fie că nu. Face parte din viaţă. Toate aceste aşteptări au loc fără să fiu întrebat ce părere am. Petrec mare parte din viaţă în aşteptări, aşteptând, mereu aşteptând ceva. Sunt blond şi înalt, şi mi se spune Nicolaici.

Piesa pe care tocmai am ascultat-o mi-a intrat în minte şi-a rămas acolo, aşa că îi dau replay înăuntrul craniului meu, ca fundal perfect pentru această zi. Belfast child a celor de la Simple Minds.

Un funcţionar trece prin sala de aşteptare cu un dosar în braţe. Subsuorile-i sunt transpirate, două pete cenuşii sub fiecare braţ. Deşi este toamnă. Frig. Broboanele de sudoare i se zvântă la tâmple făcând loc altora noi, cu un izvor de umiditate sub piele.

Secretara îşi netezeşte vârfurile unghiilor cu o pilă, în vreme ce se joacă, desculţă, cu pantofii pe sub birou. Îi zâmbesc când îmi adresează o privire indiferentă prin uşa întredeschisă care ne desparte. Nu-i port pică. Nu ţine de ea. Face parte din sistem. Este o rotiţă neimportantă, rodată de atâta platitudine.

La scurt timp după mine, a sosit un bătrânel prost îmbrăcat, răspândind un miros acru în jur. S-a aşezat în dreapta mea, după ce şi-a despicat poalele paltonului jerpelit sub dos. Deşi vorbeşte de unul singur încă din clipa în care a sosit, este şi el în tabăra celor care mă privesc cu mirare: cum adică râd? De ce râd? Ce-i de râs? Poate că mintea lui suceşte şi răsuceşte acum râsul meu, şi se întreabă dacă ar putea fi el motivul. Geme şi înjură încet, ca şi cum ar fi tras în sfârşit o concluzie. Clatină din cap. Apoi îşi curăţă gâtul zgomotos şi scuipă. Flegma, făcând mici creste de spumă, stă între noi, la o palma de vârful pantofului meu.

Secretara îmi face semn în sfârşit. Mă ridic şi mă îndrept îndatorat spre biroul ei. Voi avea prilejul să-i expun acestei stimate doamne motivul pentru care am făcut atâta drum de la Iaşi la Bucureşti. Îi vorbesc pătimaş despre proiectul meu. Propria mea voce sună mai exaltat decât plănuiam. N-ar fi trebuit să ascult muzică înainte. Muzica mă face să mă simt dezinhibat.

Mă ascultă. Aşteaptă răbdătoare să audă tot. O familiarizez cu conceptul scenariului meu, cu tema sa, cu finanţările de care am nevoie, ce aprobări necesită întreprinderile mele. Iar ea ascultă şi aşteptă cu aerul unei şcolăriţe docile. Are doi ochi mari, verzi cenuşii, mărginiţi de gene bogat rimelate. Precis are acasă un soţ care câştigă bine, doi copii care îi mănâncă viaţa, dar pe care-i iubeşte ca pe ochii din cap. Precis soţul este acelaşi cu iubitul din liceu. Probabil rezolvă foarte multe rebusuri şi în timp ce stă aplecată roade capătul creionului fără să fie conştientă de asta. Precis vorbeşte cu "iegzistă" şi "ie mulţi". Şi deşi este aşa de arătoasă, ochii ei exprimă atâta nefericire, de parcă tocmai a aflat o veste rea. Pare să nu fie în starea necesară să mimeze un zâmbet firesc, ori vreo urmă de reacţie politicoasă.
"Tot şi mă intereazî pi mini", mă maimuţăreşte cu cruzime.
"Ascultă, am un singur lucru să-ţi spun. Vezi tu, Moldova a dat de-a lungul timpului nenumărate genii, talente extraordinare, atâţia oameni luminaţi, încât pur şi simplu în momentul de faţă tot acest izvor a secat, şi nu mai ies de-acolo decât tâmpiţi. Înţelegi ce vreau să spun?"

Mă simt uşor descumpănit. A zis asta referitor la mine, sau e o concluzie mai veche pe care simţea nevoia s-o împărtăşească şi altora? E o reacţie la scenariul meu? Mai bine nu o iau pe drumul ăsta. Schimb subiectul întrebând-o direct dacă pot intra.
"Unde să intri, nici n-a venit încă!" Trânteşte un dosar pe tăblia biroului.

Mă întorc la locul meu. Câteva voci urcă şi coboară în vârtejul unei conversaţii. Taie aerul de undeva dintr-unul din birourile care ne înconjoară. Închid ochii. Amintindu-mi vorbele secretarei încep să râd. Şi râd.

Când aud paşi pe scară încetez. Îl recunosc. Directorul centrului cinematografic. Nu aruncă priviri nici în dreapta, nici în stânga. Nu răspunde la saluturi.

După încă două ore jumătate de aşteptare, îmi vine rândul.

În interiorul biroului său îngrijit, plin de dosare, mirosind a levănţică, sub omnipotenţa unei lumini verzi de acvariu, mă recomand. Îmi încep povestea. Nu omit nimic. Îi spun aceeaşi poveste pe care i-am declamat-o şi secretarei. Am exersat mult acasă până am găsit discursul potrivit. Am scris nenumărate pagini cu argumente. Cu toate acestea, mă simt din ce în ce mai demoralizat. Nici eu nu pricep de ce. Poate orele de aşteptare. Oboseala. Foamea. Setea.

Când termin, directorul, un omuleţ sfrijit şi şters, îşi aşează pe şaua nasului o pereche de ochelari mici, de parcă s-ar pregăti să citească ceva. Poate este momentul să-i întind dosarul pe care l-am întocmit. Dar el, fără să mă privească măcar o singură dată în ochi, îşi prinde degetele în spatele capului. Mânecile dezgolesc două antebraţe cenuşii, la fel ca faţa sa.

Clipeşte din ochii săi inexpresivi şi rosteşte atât:
"Voilà"."

Apoi se întinde pe banchetă şi aţipeşte instantaneu.

(bazat pe un fapt real povestit mie de către prietenul meu Bogdan Ş.)

0 comentarii

Publicitate

Sus