Demonii

Bărbatul cu care aproape c-am avut un copil era blond şi nu foarte înalt, şi-l chema Felix.
Desigur, era însurat.
Dar soţia lui l-a părăsit după aceea. Nu din cauza mea, ci probabil pentru că era blond, nu foarte înalt, şi-l chema Felix. Nu e bine să te cheme Felix. Pentru că atunci ai o tendinţă fatală să fii mereu nefericit, doar ca să-ţi renegi numele.

L-am întâlnit într-un bar unde ne-am vorbit imediat. Avea un aer inabordabil, serios, plin de mister. Desigur, toată facultatea îi trecuse prin pat.
Când m-am ridicat dimineaţa din aşternuturile soţiei sale, devenisem verişoară, sau orice alt grad de rudenie doriţi, cu toate femeile valide care-mi erau colege mai mici ori mai mari.

Era posedat de foarte mulţi demoni, dubii şi frică, aşa că avea nevoie permanentă de o revalidare prin femeile care roiau în jurul său.
Avea nevoie de foarte multă revalidare.
Aşa că nu m-a surprins când mi-a poruncit: "Fă-mi portretul!"
Iar eu am zis asta şi asta şi ailaltă.
Iar el a exclamat: "Uimitor!"
De unde ştii?!
De unde mă cunoşti?
Iar eu am râs, şi i-am mărturisit că n-am făcut altceva decât să mă descriu pe mine.
"Sunt varianta ta feminină.", i-am spus. "Sunt egalul tău."
Când m-ai muşcat azi-noapte pasional de umăr, ai devenit verişor, frate, cumnat, sau chiar nepot cu jumătate de facultate. Bărbaţi ori femei.

M-a privit pierdut, şi mi-a spus: "Eşti dragostea mea absolută! Vrei să fii copilotul meu?"
Stăteam pe peronul metroului şi aşteptam să se mai golească.
Când am plecat, mi-am luat şi demonii cu mine.