După furnici

M-am ridicat în mijlocul nopţii şi-am luat un algocalmin. Am avut chef să mă fardez. Un câine săpa după furnici sub geamul meu. Am închis geamul. Dar tot îl auzeam. Schelălăia frustrat.

Mi-am aruncat pardesiul peste cămaşa de noapte şi am coborât scările.

Am luat-o spre lac.

Aşa nu l-am mai auzit. Schelălăia încet.

Mergeam contra unui cer imens, care se desfăcea în faţa mea întunecat şi plin de stele. Aveam senzaţia că ar fi nevoie doar să-ntind braţul.

Raţiunea îmi şoptea însă că ar fi nevoie de mai mult.

Stelele, lumina lor stinsă.

M-am deschis la haină.

Aerul era proaspăt, aromat, puternic.

Deodată o siluetă a apărut în faţa mea. O femeie. Se întorcea spre mine din când în când. Mergea în aceeaşi direcţie cu mine: drept înainte.

Nu-mi putea vedea chipul. N-avea cum. Dar de fiecare dată când se răsucea, se afla mereu în dreptul unui felinar, iar eu îi puteam vedea faţa cu claritate.

Aleea pe care ne aflam ducea spre pod, apoi o lua de-a lungul râului, presată de gardul unei fabrici. Capătul ei dădea într-o stradă, iar strada era mărginită de un câmp gol. Femeia lăsa urme umede, proaspete, pe scândurile de lemn ale podului cu pantofii ei un număr atât de mic. În ovalul galben de lumină tremurătoare aruncat de felinar, urmele sclipeau. Picături de apă proaspete, potente, mulate după modelul de pe talpa pantofului.

Se răsucea mereu. Îi era cumva teamă?

Fără să vreau neapărat, mă apropiam de ea. O ajungeam din urmă.

Într-o noapte densă. Într-o zonă pustie.

Când am ajuns în dreptul ei, mi-a spus:
"Bună, Simona. Mă mai iubeşti, Simona? Mă mai recunoşti, Simona?"

M-am oprit uimită, încercând să-i desluşesc trăsăturile în întuneric, căci de la distanţă nu-mi păruse cunoscută. Dar eşuam.
"Cred că mă confundaţi. Deşi văd că ştiţi cum mă cheamă", i-am şoptit uimită.
"Hai să încercăm să ne-amintim cine sunt", mi-a propus fără urmă de agresivitate în voce.

Oh, honey, cuvântul încercăm nu există în dicţionarul meu, Cum nu există nici poate. Este ediţia cea mai nouă a limbii române, din care eu am rupt paginile care nu-mi conveneau. Aşa am obţinut limba perfectă.

Eu vreau.

Eu sunt.

Eu iau.

După ce-am rostit aceste cuvinte, m-am îndepărtat de ea nervoasă. Nu ştiam cum să ajung mai repede înapoi. Câinele de sub fereastra mea poate că terminase de căutat furnici. Mai puteam înghiţi un algocalmin, ori un diazepam, ori puteam asculta nişte muzică. Mă mai puteam farda odată.
"Noapte bună", a strigat în urma mea.

Cât dispreţ putea exista într-un simplu noapte bună!

Nu mai ştiam din care an, nu mai ştiam din care fald de memorie, din care dimensiune existenţială, din care univers paralel apăruse. Din ce coşmar. Acum trebuia să fac loc şi pentru ea? Trebuia să fac loc şi pentru ideea mea despre ea? Fugărind cuvintele pe o foaie de hârtie, în noaptea aceea uriaşă, cu un câine sub geam, cu un cer contra mea, literele se înşirau ca o caravană de furnici interminabilă: eu vreau, eu sunt, eu iau.
"Noapte bună!", îmi urla femeia sub geam. "Noapte bună!"

Limba perfectă.
"Te-am inventat", i-am şoptit, deşi ştiam că nu poate să mă audă. Îi şopteam asta cu ochii închişi, în timp ce-mi frecam tâmplele cu buricele degetelor. "Te-am inventat de la cap la coadă. Te-am inventat aşa de bine, c-ai crezut chiar şi tu că exişti."