În zona Călăraşi, cu Asociaţia
Bucureştiul meu drag,
www.orasul.ro
| 1. Acum că jumătate din viaţă s-a scurs, nu am curajul să privesc în urmă. Mi s-ar făcea prea frică. Nici înainte nu privesc, căci nu ştiu ce m-aşteaptă. M-aş înspăimânta prea tare. Singurul lucru spre care mă uit e cerul. Cred că te ştiu, dar nu te ştiu.
Eşti doar un cântec mai de mult uitat. | |
| 2. Oraş pierdut, oraş interior, tristeţe ascunsă... Când privesc în jur, zăresc foarte multe sentimente: apropiere, tandreţe, îmbrăţişare. Dar toate îmi sunt străine. Când privesc în jur, ştiu că n-aş fi fost aceeaşi. Nu pot trăi, nu pot muri, uneori vine trecutul la mine, alteori viitorul nesigur. Acum că jumătate din viaţa mea s-a scurs, ai devenit doar o melodie de-altădată. | |
| 3. Ştiu c-am făcut multe lucruri care nu se vor mai repeta nicicând. Că este ca şi cum noi doi nu ne-am fi întâlnit vreodată. Doi străini. Dar viaţa o să treacă, şi toată durerea asta o să treacă, în timp ce eu voi scrie-n colţul meu. Ochii mei sunt larg deschişi, deşi fără vedere, iar mintea mi se mişcă deja spre alt subiect. Pământ negru, apă neagră. | |
| 4. Eşti doar o schiţă a unui vis neîmplinit. O imprecizie fermecătoare, oraşul meu pierdut, monolog obositor când nu am chef să repet viitorul în cuvinte... Nu privesc în viitor, căci nu ştiu ce mă aşteaptă. Asist doar cu uimire cum viaţa mea s-a scurs: notele uitate ale unui cântec, un chip neclar, o uşă care nu se mai deschide. | |
| 5. O locuinţă de suflet, o mansardă. Locul în care oricine ar putea fi fericit. Cu o fericire amară. Căci monoloagele mele sunt însoţitoarele unei imagini neclare, unde am devenit, şi-am devenit, şi-am respirat tot ce sunt. Oraşul meu, oraşul pierdut, în care n-am locuit niciodată, doar m-am născut din pântecul lui, apoi am zburat. Oraşul celor pierduţi, de unde sufletul meu provine. | |
| 6. Căci nu am pierdut nimic important, nu m-am simţit niciodată bolnavă, ci doar gonită, fără port în care s-ancorez, un loc deja ocupat, şi de aceea a fost nevoie să-nvăţ foarte multe care pentru alţii veneau de la sine. Fără ieşire spre vreo minimă rezolvare.
Chip ascuns în memorii imprecise, când îl caut. Cred că te ştiu, dar nu te ştiu.
Un cântec din cu totul alte vremuri. | |
