Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Cafea şi pisici

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hagiografie subiectivă - New Orleans


Ioana Avădani

19.01.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
St. Expedite

Demult, demult, copilă fiind, mi-am "ghicit în zodii" - ca la carte (de fapt, chiar după o carte - veche, ferfeniţită, farîmicioasă între degete şi, mai presus de orice dubiu, mirosind a vechi şi a tainic). A ieşit din calcule că "lecţia mea de viaţă" (în viaţa aceasta, aş zice acum, ştiind mai multe) este răbdarea. A spune unei copile că trebuie să aibă răbdare este un lucru rău şi inutil. A îi spune că acesta îi este destinul stelar - este o cruzime. N-o să mă apuc acum să număr ocaziile în care am avut nevoie de răbdare mai mult decît de orice altceva pe lume - dar voi spune că mă consider privilegiată că ştiu care îmi e lecţia şi că primesc răsplată atunci cînd o practic.

Dar mai spun şi că, la New Orleans, am găsit ajutor de sus. L-am cunoscut acolo pe St. Expedite - patronul celor care vor rezolvare cu grăbire a rugilor lor. Nimeni nu mai ştie cum îl chema pe sfînt dintru începuturi şi de ce a binemeritat el sfinţenia. Se ştie doar că, la venirea în New Orleans, cufărul său s-a rătăcit. O mînă de funcţionar a scris atunci, cu creta, pe el "EXPEDITE" - a se expedia urgent. Expedite i-a rămas şi numele, şi sarcina. Şi port asupră-mi o iconiţă de tinichea, modestă cu voie (că nu te apuci de făurit minuni aurite cînd ai de făcut totul pe fugă). Şi nu pentru a obţine lucrurile mai repede - mi-am învăţat lecţia despre ritmul firesc al lumii - ci ca zălog modului în care se nasc poveştile: din întîmplări, din rătăciri providenţiale, din inscripţii cu creta.


The Night Jasmin

Îmbălsămează tot oraşul cu un miros greu, dulce, impudic, neruşinat, care te face să roşeşti. Un parfum - o aromă, mai degrabă, căci o simţi pe limbă tot aşa cum îţi explodează şi în creier. Face - împreună cu aerul cald şi umed, care-ţi lipeşte pantalonii de coapse în chiar clipa în care te dai jos din avion şi sirenele mugitoare ale vapoarelor pe Mississippi, noaptea, în ceaţă - un triptic senzual de care nu ai cum să scapi - şi, mă rog, de ce ai face-o? Nu are nicio legătură cu iasomia "de pe la noi" - serafică, virginală, subţire. E un parfum care îţi reaminteşte că nasul îţi este adînc împlîntat în creier, că mirosul este primul limbaj de comunicare şi, se pare, ultimul simţ care te părăseşte la despărţirea de lume.

Sînt mai mult de zece ani de la primul meu drum la New Orleans şi prima imersiune în iasomia de noapte. O ştiu, inima mai mult decît nasul, creierul (partea aceea străveche) mai mult decît inima. Cu toate acestea, nu am văzut-o niciodată. Nu am reuşit să găsesc planta vinovată de aşa vrăjitorie. La fiecare nouă vizită aflu aroma la locul ei (învăluie catedrala şi-şi rîde de ea) şi mă preling pe străzi, pe lîngă garduri, amuşinînd şi adulmecînd ca un copoi de himere. De peste zece ani rup flori nevinovate de pe garduri, încalc proprietăţi, mă latră cîini - nu, oamenii nu mă bagă în seamă, e parte din regula jocului să fii invizibil - şi curiozitatea mea botanică rămîne, pe mai departe, neîmplinită. De nici nu mai ştiu: e pedeapsă pentru vina de a vrea să aflu rădăcinile (şi frunzele, şi petalele) vrăjii, sau e aţîţare de tîrfă olfactivă, să mă facă să mai vin odată, şi încă o dată, şi încă o dată...


Hey, Jude!

La Biserica Santa Maria de Guadaloupe din New Orleans se află unul dintre puţinele altare dedicate lui St. Jude, "the Hope of the Hopeless" (m-am gîndit bine, nu e oximoronic, e magic, e esenţa credinţei... în cazul nostru, a speranţei).
La altarul lui nu se ajunge uşor - căci doar cei cu adevărat mînaţi de credinţă sau speranţă - sau, încă şi mai abitir, de lipsa ei - au a ajunge acolo. Drumul e înşelător de simplu. Iar semnele sunt anume puse să îl încurce pe cel ce vine cu gînduri necurate:



Dar, dacă te laşi mânat de lipsa ta de speranţă, găseşti biserica la locul ei, aşezată aproape firesc între o benzinărie şi peste drum de Cimitirul St. Louis. Iar în curtea bisericii îl găseşti şi pe St. Jude, oarecum fioros cu bîta lui şi sprîncenele stufoase:

Doar flacăra aprinsă în cea de-a şaptea chakră te lasă să înţelegi că ai dinainte-ţi om sfînt. St. Jude i-a fost apostol lui Iisus - Biblia îl pomeneşte sub numele de Tadeus. Şi muri pentru credinţa lui, ucis (în Armenia, se pare) cu bîta ce avea să-i devină simbol. Fu el numit patron al cauzelor pierdute şi al disperărilor noastre supreme. Către el se îndreaptă rugile din urmă, cînd toate celelalte căi rămas-au închise. Se pare că St. Jude este răbdător, binevoitor şi eficient - dacă este să ne luăm după numărul de plăcuţe de mulţumire cu care cei pe care i-a ajutat au ţintuit pereţii altarului său - şi foarte solicitat, dacă judecăm după numărul de lumînări arzânde în numele lui:



În aceasta mare de "thanks" şi "merci" (Louisiana îşi afirmă cu mîndrie bilingvismul, "Ici on parle français" scrie în vitrinele unor magazine), un adevărat PR în marmură, un singur, disperat "help". Care m-a lovit în inimă atît de tare, încît am simţit nevoia să-l pun în vorbele acestea.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer