Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Cafea şi pisici

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre veşnicul caracter rural al veşniciei


Ioana Avădani

26.01.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eu nu am avut "ţara mea". Plecau copiii, colegii mei de joacă, vara la bunici, (doar Edi rămînea, el locuia cu bunicii lui, mă rog, noi toţi locuiam cu bunicii lui, căci ei fuseseră proprietarii blocului). Eu ştiam foarte clar că la bunici mergem după un ritual anume: mai întîi trebuia să primim "chemare" (asta prin iarnă, prin februarie), apoi părinţii trebuiau să ceară voie de la serviciile lor, apoi mergeam şi ne făceam cu toţii poze (din acelea, serioase, în care nu aveai voie să zîmbeşti) şi completam nişte formulare şi aşteptam 45 de zile. Şi după aceea, dacă toate acestea erau îndeplinite şi "ei" ne dădeau aprobarea, mergeam la bunici - dar nu mai des de o dată la doi ani şi nici mai mult de două săptămîni. "Ţara" bunicilor mei era, înainte de toate, o altă ţară, cu totul, că aveam graniţe de trecut (ăsta era un indiciu serios) şi acolo se vorbea o altă limbă şi se foloseau alţi bani (unii mai mici şi foarte coloraţi, parcă erau ambalaje de bomboane, doar că erau mai puternici ca banii noştri). Eu ştiam de la grădiniţă numărătoarea aia cu "U-re-se-se, rămînem prietene, o mie de secole", doar că, dintre toţi copiii, eu eram cel mai bine orientată geo-politic, eu ştiam ce e aia uresese, căci chiar fusesem acolo şi văzusem cu ochii mei că există. Şi aveam şi păpuşă de acolo.

Bunica nu ştia o boabă româneşte, bunicul vorbea ceva-ceva, dar ne înţelegeam oarecum, prin semne şi printr-un soi de empatie. Încercau să compenseze prin răsfăţuri şi generozitate tot ce nu puteau da prin vorbe şi nu m-am îndoit niciodată de iubirea lor. Le scriam uneori, dar îmi era greu - pentru că lumile noastre erau atît de diferite - şi scrisul, şi literele, şi înţelegerea... "Am slăbit două kilograme", scriam eu, cu oarece mîndrie şi bunicul răspundea: "Dacă la voi e foamete, veniţi aici, că avem tot ce ne trebuie, puteţi trăi aici".

Bunicii s-au prăpădit prin anii '70 şi de atunci am mai vizitat satul acela doar în gînd - dar şi asta uneori... foarte rar... deloc.

Doar că în toamna asta mi-am pus în cap să redescopăr satul vacanţelor mele bienale, măsurate, calibrate şi geo-politice. Şi-am pornit de la Chişinău, într-o zi ceţoasă, umedă şi melancolică (vă jur!) de octombrie, un miez de toamnă cinematografic în care "natura reflecta sentimentele artistului". Raionul Rîşcani da, e pe hartă, la fel şi capitala de raion, tot Rîşcani. Pentru satul bunicilor, aflat chiar în coasta Rîşcaniului, nu aveam decît numele - Nihoreni - şi amintirile mele de copil. Mă aşteptam să găsesc în locul lui vreun cartier de case mai arătoase - căci satul era pe o margine de iaz, într-o vale largă şi luminoasă, la vreo doi kilometri de centrul orăşelului. În treizeci de ani cresc oraşele, se veştejesc satele, se transmută în cartiere... am văzut asta, ştim..

Dar am găsit satul încremenit în buza iazului. Am găsit şi troiţa (cu flori de hîrtie, de un roz şi un verde neadevărate) de la intrarea pe Uliţa Şevşcenko. Mi s-a vădit, fără nicio căutare, casa de rugăciuni (biserica e mai departe, sus în deal, lîngă "magistrală") şi casa unde fusese "Cooperativa" - un magazin cu de toate al cărei miros nu cred că îl voi uita - sau regăsi - vreodată, de unde cumpăram pîine neagră, ulei vărsat (nerafinat), gaz, bomboane şi ţigări (scurte, puturoase, cu un soi de filtru de carton gros. Purtau numele unui canal către Marea Albă, parcă... Da, Belomor!).

Şi-am găsit, la răscruce, lîngă fîntînă, casa bunicilor mei, de parcă plecasem ieri. Aceeaşi vopsea neagră pe talpa casei, acelaşi var albăstrui, aceleaşi obloane albastre. Iedera - la locul ei. Grădina din spate, care cobora pînă la apă - acolo. Raţele din curte - la fel de albe. Cuşca cîinelui - la colţul ei. Chiar şi cîinele - o arătare mică, neagră şi nervoasă - părea să fie aceeaşi Naida (pe toţi cîinii îi chema la fel, nu merita să investeşti imaginaţie în numele vietăţilor de pe lîngă casă).

Poarta din faţă - legată cu sîrmă, semn că nu-i nimeni acasă. Ferecată şi poarta din spate. M-am învîrtit pe uliţă un timp - a trecut o doamnă cu un copil, nu ştia, nu voia, nu putea să vorbească. Peste drum (în casa unde trăiau pe vremuri trei surori, trei fete frumoase, purtîndu-şi părul împletit în cîte o coadă groasă pe spate) era acum o domnişorică, măturînd. Ne-a dat un număr de telefon - să sunăm cînd s-o întoarce stăpîna casei.

Şi-atunci apăru de neunde (ca în basme, ştiu, e prea de tot, dar aş merg lucrurile cînd vizitezi poveşti) o bătrînă cu obraji roşii şi-o bărbie ridicată (obrajii mei, bărbia mea), împuţinată de vremi, dar curioasă. Ieşise din curtea unde locuia pe vremuri tiotea Maria, un fel de mătuşă, educatoare, pe atunci, la "sadik" şi care-mi dăruise un abajur albastru de pînză pe care îl scosese de pe lampa ei din hol - copiii nu uită astfel de generozităţi, pentru că li se cuvin şi îi fac să se simtă minunaţi.

Fără să ştie, la început - şi fără să înţeleagă, mai apoi - cine sunt, vorbi. În ucraineană.

Mi-a spus tiotea Maria povestea familei mele, acolo, în drumul plin de glod, o saga în care apăream ca personaj secundar dar căreia îi eram străină.
- După război... începu Maria.

Care război? Ce război? Ce legătură are războiul cu mine? striga nerăbdarea mea. Doar mai apoi se pogorî înţelegerea - ea vorbea despre viaţa ei, nu a mea, războiul era încă, pentru Maria, falia majoră a naraţiei (înainte/după), singurul reper istoric care, la urma urmei, rămăsese să conteze şi care nu mai putea fi desfăcut.
- După război, în casa asta locuiau doi bătrîni.

Nu, nu, ce bătrîni? La vremea aceea cred că erau oameni în putere, copiii erau la Şcoala normală, la Iaşi, erau, deci, adolescenţi, bătrînii nu puteau fi bătrîni.

-...doi bătrîni, Ana şi Vasile (da, da!)... şi apoi îmi rosti numele de familie "de fată" într-un fel pe care nu-l mai auzisem niciodată. (Cam cum credeţi că este să-ţi dai seama că ţi-ai trăit viaţa în mistificarea unui nume nu numai străin limbii în care ai crescut, dar, iată, şi greşit? Oare ai fi avut altă viaţă daca ţi-ai fi ştiut numele cel adevărat?)
- Şi bătrînii aveau doi băieţi: Petea (ăsta era tata) şi Vanea (unchiul meu, da, am avut propriul meu unchi Vanea, doar că la Bucureşti i se spunea Jenică, un franţuzim miticizat, menit să-i ascundă originea mult prea grăitoare, mereu am crezut că din snobismul unei mătuşi ambiţioase, dar - zic acum - poate că au existat şi motive necunoscute mie).
- Şi unul din băieţi venea aici cu nevasta (şi copiii! Ăştia eram noi!), iar celălalt venea singur (pentru că mătuşa mea preferea să meargă la rudele ei, căci şi ea le vedea o dată la doi ani şi pentru că satul bunicilor era prea mic, casa prea mică, povestea de spus la întoarcere, prea mică şi ea).
- Şi bătrînii s-au prăpădit, mai întîi baba, apoi şi moşul, băieţii n-au mai venit, nu ştiu dacă or mai trăi (nu, oh, nu, doar eu mai trăiesc cu sîngele casei ăsteia).
- Acum în casă trăieşte o nepoată de-a bătrînului (ce nepoată? Eu sînt singura... ultima...), de la o soră de a lui (aaaa... doar aşa).
- Nu-i acasă acum, e dusă la soră-sa, la Rîşcani. Dar dacă o aşteptaţi, o să vină. Trebuie să vină. Are raţe. (Argumentul tăios, ultim, irefutabil: cine are raţe, vine. Cine are raţe, nu fuge în lume wakefieldian - căci are a se întoarce, are responsabilităţi, are rădăcini, are raţe-iuni de a fi).

Vorbi Maria şi eu am înţeles povestea fără să-i înţeleg cuvintele. Şi m-am bucurat că acea casă, care are probabil peste suta de ani, e încă vie şi adăposteşte viaţă, că e văruită cum se cade, în rînd cu toate celelalte. M-am bucurat aflînd că la casa bunicilor mei sînt raţe - căci acesta-i semn de sănătate a perenităţii.

Dar m-am cutremurat adînc aflînd toate celea la locul lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi mutat în lume în ultimii 30 de ani. S-au cutremurat imperii, s-au dus războaie, au crescut şi s-au prăbuşit puteri, dar satul bunicilor mei nu pare să fi aflat (la ce bun telefonul?, mi-am zis).

Jonathan Safran Foer, în căutarea unui alt sat ucrainean, spunea că povestea se naşte din absenţă. Povestea satului bunicilor mei, sat unde, într-o altă viaţă, voi fi dat de mîncare la raţe pînă la adînci bătrîneţi, se naşte din absenţa absenţei. Veşnicia, îmi pare, nu numai că s-a născut la sat, ci şi trăieşte acolo: uliţa Şevşcenko, sat Nihoreni, rai, Rîşcani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Multumesc
    Mihaela Iancu [membru], 26.01.2009, 02:05

    Ai deschis un cufar tare frumos. Si asa-i cum bine spui: ce-i acolo, dainuie.

    Multumesc.
    Pe lunea viitoare,
    Mihaela

Spacer Spacer