Monetizing Mioriţa

Îl cheamă Arnold şi este elveţian. Din partea germană a Elveţiei, cea mai riguros-plicticoasă (o fi politically correct să spun aşa ceva? Poate se simt lezate celelalte regiuni helvete?).

Este contabil, se pricepe să numere, se pricepe. Cu asta îşi cîştigă traiul (bun!). Este un soi de contabil cu viziune. Pentru că el vede şi dincolo de cifre. Probabil alte cifre, mai mari. Poată că aşa arată ielele lui, "ideile" lui ("Eu am văzut idei!") - cu cifre, cu zerouri multe, rotunjoare, chemătoare. Sau poate dimpotrivă: zerouri curat tăiate, toate la fel, aliniate (ordonat? milităreşte?), spunînd toate acelaşi lucru: Mehr! Mehr!

Este, într-un fel, alchimist. Transmută obiectele, toate, în bani. Piatra auditorială. Ştie mersul banului, îi înţelege graiul, îi ştie obiceiurile de împerechere şi prăsila.

Tocmai pentru că este cine este şi cum este, îl cred. Nestrămutat. Îl cred cînd îmi spune cum se numără ce are el de numărat. Îl cred cînd îmi povesteşte - cu o mîndrie care mă înduioşează şi astăzi - despre cît de sofisticată, de emancipată (termenul lui!) este soţia lui: munceşte! O soţie elveţiană, care are tot ce-şi doreşte şi care, iată, în semn de eliberare de sub tutela social-matrimonială, munceşte. Patru ore, la biserică. Halleluia! Îşi dă apoi seama cu cine vorbeşte, îşi recapitulează în minte cele 12-14 ore de muncă ale mele (le ştie, că le-a numărat) şi zîmbeşte, un pic ruşinat de trufia-i: "Ei, nu aşa emancipată ca tine..." A-ha!

E contabil, e helvet din partea germană, ştie lucruri şi are ceva ce ar putea fi luat drept simţ al umorului. Deci, îl cred. Îl cred cînd îmi spune o poveste despre ţara lui, pe care noi o ştim neutră şi o bănuim, ca atare, pacifistă. El îmi spune, însă, povestea unei Elveţii în pragul paranoiei, în care planurile caselor includeau, pînă nu de mult, musai-musai, adăposturi anti-aeriene. Povestea unei Elveţii care a construit o contra-Elveţie, o sub-Elveţie (ca figurile de pe cărţile de joc) în munţii aceia frumoşi, pe care îi admiram noi în calendare şi ni-i lipeam în cămine pe pereţii noştri (ai lor?) văruiţi cu humă, visînd la libertate şi la schi. O Elveţie bîntuită de stafia foametei, care a săpat galerii în munţi (da, aceia) în care se stochează, hîrciogăreşte, rezerva de hrană a ţării. "Elveţia seamănă cu un şvaiţer", zice Arnold şi eu îmi zic "Da' cu ce altceva să semene?"

Dar îl cred. Şi îl cred cînd îmi spune neasemuita şi trista poveste a lupilor din Alpi helvetici. Vînaţi au fost ei, căci dădeau, deh, ca orice lupi, iama la stîne. Vînaţi au fost pînă la stîrpire, căci erau bad for business. Au urmat apoi ani de linişte pastorală, cînd fără-de-lupi păşteau mioarele helvete pe păşunile dinadins numite "alpine". Şi veni vremea cînd scoaseră păstorii helveţi răboajele şi începură să-şi facă ei calculele. Şi aşa a reieşit că nu era rentabil să ţii cîini la stînă. Că nu aveau la cine să latre, nu aveau pe cine să bată, pericol nu era - mîncau degeaba şi îngustau marja de profit. Ecuaţia era simplă: Nu lupi, nu cîini. Oile helvete păşteau în pace şi armonie cu natura helvetă de-caninizată complet. "Deveniseră decadente", spuse Arnold - şi l-am crezut.

Dar în anii din urmă, cu protecţia de care s-au bucurat, neamul lupilor a început să se înmulţească şi aceştia şi-au făcut apariţia din nou, venind din nordul Italiei. Oile decadente nu cunoscuseră lup - şi stăteau fără reacţie, lăsîndu-se mîncate. Tradiţia păstoritului cu cîini se pierduse, la fel şi rasele ciobăneşti eficiente. Aşa se face că vine acum garda elveţiană pastorală în România, să înveţe, pe bani, de la ciobănaşul moldovean, de la cel ungurean şi de la cel vrîncean cum e treaba cu "Stăpîne, stăpîne / Îţi cheamă şi un cîne".

Mie mi se pare minunată povestea. Să ajungi să faci bani din mitul fundamental mi se pare o ironie a sorţii naţiei. Ca şi cum moşii şi strămoşii noştri, în mare înţelepciunea lor, ne-au făcut un trust fund, de care să ne ajutăm cîndva, cînd om ajunge la anaghie - sau la majorat, care-o fi de s-o întîmpla mai întîi.

De cînd am auzit povestea lui Arnold, mă gîndesc ce alte minuni se mai ascund în poveştile noastre şi cum altfel am mai putea rentabiliza miturile. Cred că Meşterul Manole are potenţial, mai ales acum, cu prăbuşirea pieţei imobiliare... Fetelor, cine aduce mîine de mîncare?