Dan scrie

Costea pleacă la Berlin de magnificele sărbători şi-i duce ziarele Ex Privato lui Daniel. Dar şi exemplarele de autor ale lui Sociu. Cu unul mai puţin...

Faţa lui Dan zîmbeşte neclar de pe coperta verde-petrol, altminteri o capodoperă a lui Laur. De la Vivi m-a apucat un chef nebun de citit cartea asta. Manuscrisul călător în avionul de Stockholm.

Mă gîndesc oare cum ar fi să le supravieţuieşti celor dragi şi să le citeşti jurnalele publicate în mii de exemplare? Să afli că momentele în doi pe care le păstrai tandru în suflet nu erau, pentru celălalt, decît intimităţi penibile de care-şi aminteşte dedublîndu-se în comentator cinic? Am aşa, un sentiment de familiaritate cu istoria asta a ficţionalizării realului, nici nu le-am zis alor mei de textul din Tovarăşe de drum, s-ar fi simţit ca şi cum pe strada noastră s-ar fi declarat război atomic.

În Nevoi speciale, scriitorul Dan are o rezidenţă în Germania şi o acută senzaţie de alienare. Îşi plimbă ceţurile interioare cu bicicleta prin pădurea de lîngă Schloss Solitude, într-o comunitate de artişti din toată lumea, mai mult sau mai puţin dezabuzaţi, mai mult sau mai puţin beţivi, mai mult sau mai puţin libertini sexuali. Recenta întîlnire cu lumea cealaltă, pe un pat de spital bucureştean, l-a proiectat într-un univers paralel - se vede pentru prima oară, pe el şi pe ceilalţi, treaz fiind. Şi ia decizii. Sau ar vrea să. Şi ca să se decidă că se poate decide, s-a despărţit de Viviana, iubita-mama-psiholoaga, cea atît de drăgăstoasă cu dulcea idee a viitorului care se poate întîmpla să şi existe. Aşa că acum scriitorul Dan îşi poate revizita opţiunile trecute în totală stare de abstinenţă, se poate îndoi de tot, poate fi singur şi are încă absoluta libertate a terapiei prin scris, a ficţionalizării în ordinea căutării de sens a propriei biografii.

Am văzut acum un an un spectacol al lui Warlikowski, Krum. Eram la Paris, era la Odéon, am dat o grămadă de bani pe bilet şi vedeam cîş de la balcon. Şi mi s-a făcut rău, fizic, îmi vedea să vomit, simţeam în stomac tot acel sentiment sufocant al ratării şi al amăgirii unei posibile ieşiri, era al meu, erau micile mele minciuni alinătoare. Eu, care mi-am făcut educaţia sentimentală în deplină sobrietate, am vrut sîmbătă să scuip toată cartea lui Sociu. Pur şi simplu pentru inevitabilul moment în care tristeţea imposibilităţii de a-ţi depăşi dependenţele alunecă în plîngere de sine, iar avalanşa ia cu ea oameni şi trăiri.

Credeam c-am depăşit etapa infantilă a identificării cu povestea. Dar ce farmec ar mai avea, pe urmă? Am constatat mai nou, la jet lag-ul în care trăiesc mereu, că dacă n-aş avea atîtea cărţi, nici n-aş avea nevoie de casă.

Ar fi fost altfel dacă Dan folosea nume inventate pentru personaje reale? Numele reale produc un efect de ficţionalizare, de distanţare, persoana a treia, oglinda, româna ca o limbă de pasaj, care nu obligă, toate - strategii de alienare, realul moare în poveste. Pentru cel care scrie.

Logica esteticului în logicii eticului. Ceilalţi există în ordinea producerii de ficţiune. Am văzut într-un film că lezarea unei anume părţi a creierului, cortexul, cred, te face insensibil la anticiparea reacţiilor celor din jur şi, deci, cu totul nepăsător la efectele sincerităţii, de pildă. Personajul exemplificator îi mărturiseşte nevestei că e homosexual şi priveşte calm cum lumea femeii se prăbuşeşte. Se zice că exerciţiul în timp reface inhibiţiile. Dar cine zice că legăturile alea din creier chiar există? Dorinţa de a scrie e o dependenţă pentru întreţinerea căreia e nevoie de fluidul durerii celorlalţi, iar cînd drogul a ajuns adînc în vintre şi sex, scrisul devine doar alint, infantilism, scormonitul unor tăieturi autoinduse, reproduse la infinit. Alintul că nu, n-o să ne facem mari niciodată, nu, creierul n-o să producă niciodată inhibiţii, nu, ceilalţi n-or să fie niciodată altceva decît fantasme.

De ce m-oi fi apucat eu de scris aşa text? Numai ca să zic că e cea mai bună carte a lui Sociu şi aş vrea să n-o fi citit niciodată? Am şi eu probleme cu maturizarea.