Vreţi să purificaţi 500.000 de oameni?

M-am speriat. În oraşul care-mi amintea o iubire trecută, insolvabile rădăcini familiale şi spaima unei apropieri (mi-am dorit mereu, de fiecare dată, să mă duc la Oswiecim / Auschwitz - cum se face că atunci cînd nu mi-a lipsit timpul, mi-a lipsit curajul?), o zi întreagă la dispoziţia mea - mai puţin seara. Dar în acea zi de ianuarie, la Cracovia s-a-ntunecat şi-a plouat. Am stat în casă şi pe net. Există un côté al vieţii mele care presupune oraşe văzute pe-o fereastră, de la aeroport la hotel şi de la hotel mai ştiu eu unde şi pe urmă iar la aeroport, într-un refuz concret de-a mă juca de-a turista de-o zi, la schimb cu partitura cumpărătoarei de cafea-care-nu-se-găseşte-în-România din primul magazin de pe stradă.

Am ieşit la 5 şi ceva să mă duc la teatru. Patru ore, un spectacol din cele scurte ale lui Krystian Lupa, Kalkwerk. S-o luăm, pe scurt, aşa: am stat mai bine de 240 de minute (cu două pauze) şi m-am uitat cu ochii lipiţi la un spectacol expresionist-psihologic jucat într-o limbă din care nu voi înţelege niciodată nimic, fără să simt nici o secundă dorinţa de a pleca.

Şi nici măcar n-a fost asta partea cea mai cu adevărat uimitoare. Cracovia are cam un milion de locuitori şi multe teatre. La sala mică a celui mai cunoscut dintre ele, Stary Teatr / Teatrul Vechi, 200 şi ceva de oameni, majoritatea tineri, majoritatea părînd să se cunoască între ei, au şezut pe scaune şi pe sub scaune toate cele patru ceasuri pentru ca, la final, să se ridice, ca la comandă, cu toţii în picioare, într-un exerciţiu a ceea ce ar fi definiţia, de mine niciodată întîlnită în viaţă, a expresiei "un ropot de aplauze". Era ultima reprezentaţie a unui spectacol care se juca, în oraşul cu un milion de locuitori, din anul de graţie 1992. M-am simţit, dintr-odată, solidară cu bucuria reverenţioasă a 200 de fiinţe care împărtăşeau o unanimitate de admiraţie necritică. Lupa, căruia i se va decerna, în aprilie, la Wroclaw, Premiul Europa, e un erou nedisputat al urbei lui. Punct.

Căutatul petelor naţional-critice în soare nu face parte din fiinţa polonă. Şase ani de nazism, Katyn, vecinii din Jedwabne, schimburile de populaţie de dincolo de liniile Oder-Niesse şi Curzon, Operaţiunea Vistula şi 45 de ani de socialism real au împlinit visul celor mai extremişti dintre naţionaliştii polonezi ai tuturor timpurilor: o ţară (una dintre puţinele nu de pe continent, dar din lume) etnic omogenă, în care 96% din populaţie se declara în 2002 poloneză (să nu vi se pară că mai rămîne loc de altceva: doar 1,23% s-au declarat de altă naţionalitate, 2,03% n-au răspuns). Din cele 3,3 milioane de evrei din 1939 n-a mai rămas decît amintirea şi constanta omagiere, în proiecte culturale de tot soiul, a contribuţiei culturale evreieşti la cultura poloneză, în care s-a contopit de-a lungul vremii.

Asta nu e decît statistică, realitatea arată că polonezii se şi simt cît se poate de... polonezi, moştenitorii unei culturi majore (majoră mai presus de toate pentru că ei o cred astfel), cetăţenii unei ţări pentru a cărei suveranitate şi omogenitate strămoşii lor s-au luptat secole de-a rîndul. Care învaţă în şcoală mîndria unei identităţi naţionale, cu un etos înscris în piesele lui Wyspianski, poemele lui Mickiewicz şi scrierile lui Slowacki, învăţate în şcoală cu pioşenie. Literatura unei generaţii (cei "trei plus unul barzi") care a militat pentru autodeterminarea Poloniei, care a crezut în Polonia Mare cu aceeaşi convingere ca paşoptiştii români în idealul unirii noastre. Diferenţele au venit abia pe urmă.

În România, în 2002, românii reprezentau, după propria opinie, 89,5% din populaţie, ungurii - 6,6, romii - 2,5, iar alte minorităţi - 1,7%. Sfidez pe oricine să poată găsi urme ale reprezentării culturale a celor 550.000 de romi declaraţi şi un milion şi jumătate de maghiari înregistraţi în ceea ce, privind instituţiile româneşti, s-ar numi cultura românească oficială, publică şi exportată.

În colţul ăsta de lume, România este - după destrămarea etnic-purificatoare a Iugoslaviei - una dintre cele mai (probabil cea mai) diverse, naţional şi cultural, ţări. Cine ce-ar avea de pierdut (Ardealul în nici un caz) dacă, pe deasupra capului politic clamînd iluzoria unitate naţională a României, ne-am resemna să ne mîndrim cu multinaţionalitatea multiculturală a acestui spaţiu?

Pentru că - îmi pare bine să anunţ - Hitler şi Stalin sînt de mult morţi şi îngropaţi, Egiptul nu s-a obosit să ne vîndă teren în deşert pentru "relocarea" ţiganilor şi nici nu mai avem cui ne vinde minorităţile, posibilitatea practică de a face să dispară comunitatea romă şi pe cea maghiară tinde fix la zero.

48 de milioane de polonezi au integrat în propria cultură valorile unui neam ai căror reprezentanţi au fost eliminaţi cu încrîncenare; 22 de milioane de români se ruşinează furios de cultura unor etnii cu care convieţuiesc încă. Oare cine e nebunul?