Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Obiceiuri româneşti de tranziţie


Radu Paraschivescu

05.02.2009
Esquire, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Încă n-am uitat. Încă ştim cum a fost. Şi nu numai că ştim, dar ne şi aducem aminte. Cu douăzeci de ani în urmă, viaţa noastră însemna biologie pură, nimic altceva. Cuvintele la ordinea zilei, rostite cu surdina precauţiei, erau "supravieţuire" şi "rezistenţă". Dincolo de ele se întindea ceva ce semăna a deşert post-atomic. O combinaţie de roşu ideologic şi gri vestimentar, un bocet cromatic din care răzbăteau notele blazării. Coşmarul unei nopţi ce refuza pur şi simplu să se deschidă spre dimineaţă.

Una dintre consecinţele acestei fundături a destinului a fost comportamentul public asumat de români. În condiţiile dictaturii, era logic, scuzabil şi firesc să adopţi o atitudine de reticenţă tăcută, de consimţire fără vocalize. Recursul la înţelepciunea populară a urmat curba instinctului naţional de conservare. Proverbul de maximă fructificare a României sub comunism a ajuns: "Capul plecat sabia nu-l taie", semnul cantonării omului obişnuit într-o condiţie etern capitulativă. Această formulă, capabilă să rezume în câteva cuvinte un reflex de obedienţă cu rădăcini mai vechi decât ne place uneori să acceptăm, s-a întâlnit misterios cu un postulat mafiot: "Cine e orb, surd şi tace trăieşte o mie de ani în pace". Într-un tandem contra naturii, comunismul românesc şi Omerta au sărbătorit vreme îndelungată transformarea cetăţeanului simplu într-un aparat fiziologic dominat de spaimă, frustrare şi dorinţe nemărturisibile.

Până în 1990, fişa de post a omului de pe stradă nu conţinea nimic spectaculos. Cascadoriile ideologice, fronda sau gesturile sfidătoare ieşeau din calcul, căci dogma comunistă impunea un periaj riguros la toate capitolele: discurs, gesticulaţie, îmbrăcăminte, proprietăţi. Capacitatea de ripostă individuală sau colectivă era rizibilă. Excepţiile de la regulă - puţine la număr - erau suite în dubă, persiflate sau arătate cu degetul drept rătăciri patologice. Cine ieşea din rând avea timp să-şi regrete nesăbuinţa în clinici neuropsihiatrice sau - în funcţie de gravitatea faptelor - în celule. România devenise una dintre ţările care ilustrau perfect excelenţa negativă şi capacitatea de a propulsa antimodele decupate din bestiarul politic asiatic, african sau sud-american. La Bucureşti, Constanţa, Timişoara sau Sibiu, romanele lui Sábato, Lobo Antunes şi Fuentes deveniseră biografia superfluă a unei vieţi prin procură.

Aşa stând lucrurile, comportamentul românului sub comunism presupunea câteva elemente obligatorii: discreţia culpabilă ("nu vreau să ştiu nimic"), desolidarizarea netă ("n-am chef să fiu vârât în aceeaşi oală cu voi"), arta abstragerii ("n-am văzut, nu doresc să aflu") şi conformismul impus de la grădiniţă până la pensie ("sunt şi eu la fel ca toată lumea"). Românul îşi făcea rodajul pentru viaţa de salariat schimbând uniformele, dar având grijă să-şi păstreze uniformitatea. El ateriza în câmpul muncii după ce îmbrăca uniforma de şcoală primară, de gimnaziu, de liceu, de premilitară şi de armată. Toate aceste variaţiuni pe tema garderobei unice nu erau simple curiozităţi, ci etape atent concepute ale plăsmuirii omului nou - tern, şablonard, depersonalizat, gata să execute şi niciodată dispus să plaseze sub semnul întrebării, să dezbată sau să contrazică.

Momentul 1989 n-a adus doar o schimbare de regim sau de sistem politic, ci şi un nou fel al românilor de-a ieşi în spaţiul public. Pe tărâmul unde înainte domneau fereala, şoapta şi dusul mâinii la gură a început dintr-odată să se vorbească altfel. Din cenuşie şi tristă, lumea a redevenit pestriţă, guralivă şi mare amatoare de consum. Tranziţia românească a consacrat o serie de comportamente în care actanţii vedeau o simplă reacţie împotriva stării de lucruri predecembriste. Cine a vrut să desfidă n-a trebuit decât să fructifice momentul. În multe gesturi, costumaţii şi capricii de după 1989 s-a citit un soi de "sâc" adresat celor care fixaseră România sub clopotul roşu. Retorica şi gesticulaţia reactivă au trecut de pe stradă pe ecranul televizorului şi din sălile de dezbatere politică în cârciuma din sat. Şi de fiecare dată când un glas lucid a reproşat virulenţa excesului, corul justificativ l-a acoperit fără ezitare: "Păi e democraţie sau nu? De-aia am murit în decembrie, să vii mata să ne dai lecţii?". Nu de puţine ori, vocea dreptei cumpene s-a trezit încondeiată în feluri la care nu se gândise vreodată: "Ce-i, bă, nu-ţi convine? Comunistule!".

Din setul obiceiurilor româneşti de tranziţie, probabil că pe primul loc se află vorbitul tare. Nu trebuie să ne mirăm. Dresura comunistă l-a transformat pe român într-o vietate deprinsă să glăsuiască stins, fără nuanţe şi cu ochii în pământ. Această moderaţie cu de-a sila a fost dizolvată încă din 22 decembrie, când lozincile anti-Ceauşescu au fost preluate în gura mare de oameni pe care nimeni nu-i auzise până atunci exprimându-se altfel decât la do de jos. Ceea ce a fost atunci descătuşare s-a preschimbat cu timpul în obicei, dacă nu cumva în tic de existenţă. Astăzi cine vorbeşte încet ori e nesigur pe sine, ori are gânduri ascunse. În schimb, vorbitul tare certifică despărţirea de trecut, de timpurile când te uitai în jur după ce spuneai sau auzeai o glumă, de nopţile când ascultai Europa Liberă pe furiş, cu teama de-a nu fi pârât de cine ştie ce locatar vigilent.

S-a spus de multe ori că vorbitul tare e una dintre formele nesimţirii. Deşi corectă în fond, sentinţa asta are ceva simplificator, dacă nu chiar simplist. Tonul răspicat al vecinului de scaun din autobuz, metrou sau tramvai nu e doar o formă de nepăsare la adresa celorlalţi, ci în primul rând expresia libertăţii dobândite. Înainte vorbeam încet fiindcă ne temeam că mesajul nostru ar fi putut ajunge la urechi neprietene. Acum vorbim tare ca semn al dezinhibării, al unei sănătoase indiferenţe. Iar cine are timp să cerceteze peisajul citadin va sesiza, fără îndoială, diferenţe decibelice importante între generaţii. Dacă-i dăm deoparte pe mahalagiii irecuperabili şi pe surzii care vorbesc tare fiindcă au impresia că altfel nu sunt auziţi, observăm că în general tinerii vorbesc tare, iar vârstnicii încet. Explicaţia e simplă: primii s-au născut în condiţii de libertate, când precauţiile decibelice sunt inutile, pe când ceilalţi nu izbutesc să iasă din logica reflexelor inerţiale. Pe tânăr îl preocupă doar conţinutul propriu-zis al mesajului, nu şi faptul că acel mesaj ar putea fi auzit şi de cine nu trebuie. Vârstnicul îşi păstrează reticenţa de altădată şi vrea ca vorbele lui să ajungă strict şi exclusiv la urechea destinatarului. Nesimţire versus bună-cuviinţă? Doar până la un punct. Uitându-ne mai bine, vedem că avem de-a face de fapt cu libertatea pusă faţă în faţă cu (auto)cenzura. Iar lucrul acesta se verifică dacă studiem reacţiile declanşate de gălăgioşi în rândul celor din jur. E uşor de observat că ţâţâielile dezaprobatoare, ocheadele ofuscate şi clătinatul mâhnit din cap vin, în nouă cazuri din zece, de la oameni trecuţi de patruzeci de ani. Foarte rare sunt situaţiile în care verva pulmonară a vorbitorului indispune un adolescent sau un tânăr.

În imediata apropiere a acestui obicei de tranziţie se situează tentaţia falselor polemici. România contemporană e paradisul celor care trăiesc pentru a contrazice. Locuită până nu demult de o populaţie înfricoşată şi incapabilă să pună în dezbatere, ţara e în prezent un Hyde Park răsăritean, unde voluptatea contrazicerii face din francezi - campionii tradiţionali ai acestui sport - nişte învăţăcei sfioşi prin comparaţie cu omologii lor carpatini. Dacă înainte nimic nu era contestabil între Dunăre şi Tisa, acum puţine sunt lucrurile care nu excită glanda polemică a românului. Corolarul acestui obicei e tendinţa de-a intra în contradicţie cu cineva (şi de-a adopta tonuri înverşunate) chiar când, în realitate, ambii locutori susţin acelaşi punct de vedere. Unii văd în acest obicei un beteşug al gintei, o aplecare spre spectacol şi culoare. Alţii pun deprinderea înfierbântării din nimic tot pe seama răfuielii cu trecutul - un trecut în care inflamările erau interzise, iar patima bună a argumentării, o trufanda sub lacăt.

Următorul la rând pe lista obiceiurilor de tranziţie este vestimentaţia nonconformistă. Aici latura protestatară a demersului e chiar mai limpede decât în cazul vorbitului tare. Există o gesticulaţie anti-establishment pe care îmbrăcămintea fistichie o pune în valoare cu forţa de impact a unui manifest romantic. Dar şi stridenţa vestimentară e tot o răzvrătire retroactivă împotriva corsetului comunist. Puţini dintre cei care apar la televizor sau pe scenă îmbrăcaţi într-un fel care nouă ni se pare nepotrivit îşi propun să fondeze o modă, să imprime o direcţie, să dea naştere unui curent. Cei mai mulţi se ivesc sub reflectoare marcaţi de aceeaşi ispită a sfidării care pune în mişcare mecanismele de protest ale celorlalte obiceiuri de tranziţie. Cine insistă pe inadecvarea vestimentară a unui asemenea personaj ocoleşte sau refuză să ia notă de mesajul pe care respectivul ar vrea să-l scrie pe pereţii studioului sau ai cafenelei: "S-a zis cu regulile voastre imbecile. Mă îmbrac cum vreau şi n-aveţi ce să-mi faceţi".

Evident, când îl vezi pe regizorul X sau pe cântăreţul Y cu şapca pe cap într-o emisiune TV, eşti tentat să adopţi o atitudine inclement-urzicată. Ţi se pare că omul din faţa ta îţi dă cu tifla şi-ţi transmite că nu-l interesează ce crezi despre el. Însă capcana bunului-plac nu trebuie să ne îndepărteze de esenţa unui asemenea gest. Da, e anapoda să vii iarna cu ochelari de soare în platou. Da, e nepoliticos să rămâi cu şapca pe cap într-o încăpere, iar când te prezinţi cu cozorocul la spate, se cheamă că adaugi provocării o doză zdravănă de neghiobie mimetică. Şi totuşi, să nu ne pripim. Regizorul şi cântăreţul nu-şi propun să calce în picioare codul bunelor maniere. Poza lor rebelă pare un afront gratuit dacă ne uităm la ea doar din perspectiva noastră. Însă când ne distanţăm de fenomen, vedem că şi excesul vestimentar e tot o formă de dojenire a trecutului neîngăduitor. "Ani de zile nu ne-aţi lăsat să ne îmbrăcăm cum vrem. Ani de zile aţi dictat şi aţi impus. Ei bine, v-aţi trăit traiul. Acum lăsaţi-ne să ne vedem de viaţă aşa cum ştim." În felul ăsta cred că trebuie citite apariţiile care zdruncină confortul călâu al privitorului.

Unul dintre cele mai frecvente obiceiuri ale tranziţiei este confiscarea prim-planului. Trimiterea la "timpurile care au fost" funcţionează şi în acest caz. Sub comunism, aveai tot interesul să nu atragi atenţia. Te comportai aidoma elevului care n-a învăţat şi stă cu privirile în pământ, ferindu-se de ochiul scrutător al profesorului şi rugându-se să nu fie scos la tablă. Milioane de oameni trăiau pe atunci în vocaţia anonimatului, cu capul plecat (vezi proverbul) şi cu mintea doldora de griji. Dat fiind că în urmă cu 18 ani situaţia s-a schimbat cu 180 de grade - adică zece grade pe an - tendinţele zilei de azi sunt cu totul altele. Acum se face simţită o veritabilă febră a adjudecării. Competiţia dintre cei care râvnesc la atenţia generală e acerbă. Există oameni care îşi duc zilele într-o permanentă întrecere; ei bine, oamenii aceştia vor să fie priviţi de cât mai mulţi ochi şi auziţi de cât mai multe urechi. Pentru ei, instalarea şi mai ales menţinerea în prim-plan echivalează cu câştigarea unui trofeu şi cu ridicarea lui deasupra capului.

Şi filmarea maniacală a evenimentelor din viaţa privată trebuie trecută tot în rândul obiceiurilor româneşti de tranziţie. Reflexele de arhivist nostalgic combinate cu progresul tehnic îl fac pe român să-şi fixeze pe suport digital tot ce i se pare memorabil din propria existenţă. Viaţa pe DVD îi încântă pe tot mai mulţi, iar selecţia episoadelor de căpătâi se face destul de lax. Altfel spus, românul se filmează sau îşi filmează familia în toate împrejurările. Nu doar la nuntă sau botez, ci şi în concediu, când ăla micu' zburdă pe plajă sau linge îngheţată, şi la ziua de naştere a mamei, când musafirii dansează şi se înfruptă, şi la meciul echipei preferate, când tata scoate steagul din dulap şi se leagă la cap fără să-l doară cu o bandană ţinută cu grijă într-un sertar. Privindu-l, suntem tentaţi să mustăcim ironic: mâine-poimâine o să-ţi filmezi cumnatul când perforează biletul de tramvai. Numai că ironia e fără sens. În spatele acestei grabe de-a transforma lucrurile banale în repere se ascunde aceeaşi reglare de conturi cu trecutul. Înainte, abia dacă făceam câteva fotografii la absolvire sau la nuntă. În rest, nimic nu era antologabil fiindcă totul era învelit într-o pătură cenuşie, într-o gogoaşă de zgură. Acum, în schimb, suntem liberi să conferim strălucire faptelor din viaţa noastră şi să punem accentele după cum ne place.

Voluptatea opţiunilor descătuşate motivează majoritatea obiceiurilor noastre de tranziţie, indiferent dacă ne dăm sau nu seama. Trăim într-un timp în care trebuie răzbunate multe lucruri, iar revanşa nu are nimic sângeros. Prezentul trimite un bobârnac pe adresa trecutului, nimic mai mult. Ani de zile am avut parte de constrângeri, rigori, obligaţii şi temeri. Ani de zile ne-am bucurat doar cu voie de la partid şi am privit lumea din spatele draperiilor de la graniţă. E dreptul nostru să exorcizăm răul acelor vremuri, chiar dacă felul cum o facem cade uneori în ridicol. Delirul achizitiv al românului ieşit din ţară, care vede în fiecare excursie prilejul unei expediţii de shopping, îşi are originea în interdicţiile trecutului şi nu e neapărat un capriciu de neam prost. Obiectul cumpărat e de multe ori lipsit de funcţionalitate. El are doar valoare de memento. Nu dăm câteva lire sterline pe un paznic miniatural al Turnului ca să-l folosim în gospodărie, ci pur şi simplu vrem să ne aducem aminte că am fost la Londra şi nu ne-a întrebat nimeni de sănătate.

La rândul lui, turismul internaţional, cu siguranţă cel mai frumos obicei românesc de tranziţie, este o reacţie firească. Decenii în şir, vitrinele agenţiilor de turism propuneau doar trasee mărunte, transformabile în prilej de glume. Ţin minte şi azi că în 1989 n-am fost lăsat să plec în Bulgaria fiindcă nu eram membru de partid, nu lucram într-un domeniu productiv (eram un biet profesor de provincie) şi nu aveam copii. Mi s-a refuzat, prin urmare, plăcerea de-a vizita câteva dintre marile centre de iradiere spirituală ale omenirii, printre care Ruse, Stara Zagora, Plovdiv şi Pernik. Am râs amar, dar după câteva zile am hohotit de-a binelea când, în faţa unei agenţii turistice unde se făceau înscrieri pentru o excursie în fostul URSS, cineva s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Vizitaţi Uniunea Sovietică până când nu vă vizitează ea pe dumneavoastră". Turismul frenetic, la fel ca restul obiceiurilor româneşti de tranziţie, e tributar excesului. Concediile se fac în bună parte afară. Dacă nu ne place avionul, ne suim în autocar şi vedem douăzeci de oraşe occidentale în zece zile, chit că nu pricepem mare lucru din ele. Nu contează. La câte refuzuri am înghiţit în trecut, e normal ca acum să vrem totul deodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer