După tot ce s-a întâmplat, casa este închisă:
un vis comunist zdrenţuit
este restaurat acolo înăuntru, sub supravegherea
fostului locatar Troţki.
Am obţinut permisiunea să facem o vizită,
dar suntem întâmpinaţi de un ochi de lemn, suspicios,
în gaura din uşa cea verde:
- Doar aţi mai fost pe aici nu de mult.
Aşteptăm, în timp ce paznicul cere sfatul
mai marilor săi. Un colibri aşteaptă cu noi,
un popas în zboru-i de căutări: ca şi timpul
el soarbe mierea pietrei.
Peste zid se înalţă frunzişul de cenuşă al lumii.
În cele din urmă ni se permite o reluare.
Există semne c-am mai fost pe-aici,
deşi nici unul din noi nu-şi mai aduce aminte -
urmele călcâielor mele în nisip,
numele noastre albite într-o carte de oaspeţi, şi ea din lemn.
Iar tata Kahlo, fotograful din ramă,
ne priveşte cu faţa-i perfect conturată;
de ore în şir în aparatul lui de fotografiat se reflectă
întors profilul meu
pe care numai filmul lui sensibil îl poate vedea.
Iată şi cârjele Fridei şi corsetul de fier
şi cadavrul copilului lângă mama zdrobită.
Ce revizie contabilă conştiincioasă mai facem:
tuburi de vopsea, cuie, extaze şi bacşişuri!
Ea a învăţat de la Neînduplecatul contabil
Stalin, reazemul de oţel al unei lumi rănite.
Oare nu vede: capul lui uriaş
care priveşte chiorâş spre capul ei mic,
a raţionalizat până şi zâmbetul!
Mâna sugrumă pasărea-n zbor.
Şi iată-le aici pe cele două Fride.
(Cea care-şi caută sora ascunsă
trebuie să găsească magazinul cu lapte
care se deschide în adânc, în măruntaiele pământului.)
O arteră pulsează sângele dintr-o inimă
în cealaltă:
amândouă au acelaşi sistem vascular!
La ce putea spera Diego?
"- Tu, iubita mea care te naşti în fiecare oră,
numai eu îţi pot da ceea ce tu deja ai."
"- O ştiu prea bine. Şi numai eu pot obţine de la tine
ceea ce tu n-ai posedat niciodată."
Una şi aceeaşi inimă,
dar două chipuri chinuite.
Una a fost aici nu de mult,
cealaltă tocmai a sosit aici.
(Iar cel ce-şi caută cealaltă jumătate
nu poate să nu găsească uşa banală.)
Troţki se-ntoarce, trăgând după el cele două scaune
pe care le luase cu el când se mutase.
Nici că-i pasă că sunt atât de soioase.
El cere istoriei doar un mic retuş
ca să-şi transforme visu-n realitate.
La urmă de tot nu sunt scheletele populare,
prinse într-un soi de mazurcă.
La urmă este broasca ţestoasă de mare
care înoată agale prin secole
şi care totuşi face un popas aici în cameră.
A început să se fărâmiţeze de câte-a văzut.
(din volumul-antologie Noi corespondenţe lirice - poezie contemporană română şi suedeză apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, selecţie, traducere şi prezentare de Dan Shafran)