Gianina Cărbunariu: Oarecum... Eu am beneficiat de o rezidenţa în Statele Unite, la Lark Theatre. Rezidenţa mi-a fost acordată de ArtsLink. La Lark mi s-au pus la dispoziţie o echipă de actori şi o regizoare, eu am lucrat textul şi totul s-a finalizat sub forma unui atelier de lucru. Textul montat la Teatrul Mic nu este neapărat rezultatul acelui atelier, pentru că, atunci cînd am revenit în ţară am reluat lucrul cu actorii mei şi bineînţeles că s-au produs transformări...
G.Ş.: Dacă ai monta piesa în Statele Unite, ca pe un spectacol, nu ca pe o lectură, ai avea altă perspectivă?
G.C.: Clar, pentru că se schimbă contextul, se schimbă actorii şi aspectul cel mai relevant al unui spectacol este dat de oamenii cu care lucrezi... Mie mi-a folosit foarte mult experienţa din Statele Unite, pentru că mi-a creat posibilitatea de a lucra relaxat, mi-a permis să am un ritm de muncă benefic. Cînd m-am întors în Bucureşti, nu am început să lucrez pe text, am adoptat o altă strategie, mult mai practică. De exemplu, actorii au realizat interviuri cu persoane de diferite vîrste, apoi eu i-am intervievat pe actori. Ideea a fost să vedem cum se proiectează fiecare în viitor şi care ar fi temele esenţiale la care se raportează. Una dintre actriţe a realizat un interviu cu bunica ei, care are peste 70 de ani. Ce e interesant cînd vorbeşti cu un om în vîrstă este modul în care îşi organizează povestea, vezi firul roşu, momentele cheie ale filmului vieţii sale.
G.Ş.: Reprezintă această piesă o trecere spre altă etapă de creaţie?
G.C.: Da, ea aduce o schimbare, care nu ştiu dacă a fost voită... Mărturisesc că eu nu scriu foarte des şi atunci cînd scriu se văd mai clar schimbările... Aceste metamorfoze se petrec de cele mai multe ori cînd lucrez cu actorii în alte proiecte. De exemplu, se poate vedea o schimbare de la Stop the Tempo, la mady-baby.edu, iar de la mady... la poimîine alaltăieri diferenţele sunt şi mai vizibile, cred...
G.Ş.: Tu, care abordezi de obicei contexte contemporane, dintr-o dată alegi să te joci cu timpul şi să jonglezi cu toate duratele...
G.C.: E adevărat, dar pînă la urmă tot despre prezent e vorba, pentru că research-ul a început de la această idee: hai să vedem azi, la această oră, care sunt temele esenţiale pentru noi şi hai să vedem cît de departe putem merge, în planul creativităţii. Eu sunt foarte ataşată de temele contemporaneităţii, nu neapărat în sensul unui realism psihologic, ci ca o formă specifică de a vedea realitatea.
G.Ş.: Ce poţi să îmi spui despre dualitatea regizor-dramaturg? E o diferenţă între a regiza ce a scris altcineva şi a "înscena" propria creaţie? Tu scrii o piesă doar ca un dramaturg, sau o şi înscenezi imaginar în timp ce scrii?
G.C.: Genul meu de abordare "scapă" diferenţierii dintre regie şi dramaturgie. Eu vreau să suprim separarea dintre regizor şi dramaturg. Într-un spectacol de autor, aceste aspecte merg împreună de la început pînă la sfîrşit. Cred că cele mai bune spectacole ies atunci cînd dramaturgul este înscris în procesul de creaţie. De exemplu, asta s-a petrecut cînd am lucrat cu Maria Manolescu, la Sado-Maso Blues Bar... Ne-am întîlnit la o cafea, am discutat despre temele care o interesau pe ea şi aşa a început să se nască textul, nu am început să lucrez pe ceva preexistent, pornind de la o discuţie la o cafea am trecut prin şapte versiuni. În plus, Maria Manolescu nu este un autor care are pretenţii autoritare, care refuză să i se taie nu ştiu ce virgulă din text. Ea este genul de dramaturg care înţelege că teatrul înseamnă repetiţie şi lucru cu actorul şi că spectacolul viu se naşte din acest tip de proces în urma căruia textul nu poate fi separat de spectacol. Eu atunci cînd scriu nu mă gîndesc că trebuie să creez un text, ci că trebuie să fac un spectacol. Ideea de spectacol precede textul, întotdeauna am o idee de spectacol nu de text. Mă gîndesc în primul rînd la distribuţie, iar prezenţa actorului este cea care îşi manifestă cel mai mult influenţa.
G.Ş.: Ce importanţă are modul în care actorul se raportează la prezenţa corporală în scenă?
G.C.: De exemplu, la proiectul poimîine alaltăieri, după ce am început un atelier de mişcare condus de Carmen Coţofană, mi-am dat seama că, după tot lucrul şi cercetarea, trebuie să o luăm de la zero. Eu şi Carmen lucrăm din facultate, din anul II, ne cunoaştem foarte bine orientările artistice. Perspectiva ei ajută actorul să îşi descopere singur mijloacele, nu îi dă indicaţii despre cum trebuie să se mişte în scenă, ci îl ajută să găsească singur cheia prezenţei acolo. Pe mine m-a interesat să ajut nişte oameni peste care trecuseră 4 ani de la terminarea facultăţii să depăşească anumite blocaje intervenite din cauza faptului că le era mult mai greu să se antreneze aşa cum o făceau în facultate. Voiam să o luăm de la zero, aşadar, trecînd apoi spre ceea ce mă interesa pentru spectacol. Carmen a făcut cu ei exerciţii de creativitate corporală, care pe moment îi făceau poate să se întrebe ce rost au pentru spectacol, dar s-a văzut ulterior cît de mult i-a ajutat.
G.Ş.: De ce crezi că unii actori de la noi nu ştiu ce să facă în scenă cu corpul lor, de ce par despărţiţi, în sens negativ, de ceea ce interpretează?
G.C.: Eu cred că asta se întîmplă pentru că intră într-un sistem profesionist galopant, în care nu mai au timp să se antreneze şi nu mai au cum să o ia de la zero, pentru a-şi regîndi mijloacele. Totul ajunge să se limiteze la deschiderea unor sertăraşe cu reţete de rutină prin care actorul ajunge "să se scoată"!
G.Ş.: Ce e important în relaţia regizor-actor?
G.C.: Important e să nu pierdem contactul unii cu alţii, să ştim să fim laolaltă, să nu pierdem atmosfera ideală de colaborare... Atelierul ţinut de Carmen asta a asigurat! Posibilitatea de fi unii laolaltă cu ceilalţi într-o formă de comunicare. Pe mine mă interesează enorm continuitatea comunicării cu actorii mei, pe un termen mai lung decît manifestarea finită a produsului artistic.
G.Ş.: Eu te-aş întreba pe tine, în spiritul interviurilor făcute de actori pentru poimîine alaltăieri, cum te vezi peste 20-30 de ani, cum îţi proiectezi propria imagine?
G.C.: Îmi dau seama din ce în ce mai mult că am nevoie de nişte oameni pe termen lung, cu care să duc la capăt ceea ce am de creat, de spus. Îmi doresc cel mai mult ca în viitor să mă aflu laolaltă cu aceşti oameni cu care am pornit pe un drum şi să materializăm lucrurile care ne interesează şi care, desigur, atunci, nu vor mai fi cele de acum.