Melancolica moarte a Băiatului-stridie: Roboţelul

Roboţelul

Dl. şi dna. Smith aveau o viaţă frumoasă.
Formau un cuplu normal: un soţ fericit şi-o nevastă.
Dl. Smith primi într-o zi o veste neaşteptată.
Dna. Smith va fi mamă,
iar el va fi tată!

Uneori mai mult rău ascund veşti de-acest fel.
Copilul nu era om deloc,
era un roboţel!
Nu era cald, n-avea cîrlionţi
şi n-avea nici piele.
Doar un strat de cositor subţire şi rece.
Fire şi-antene îi ieşeau din căpşor.
Sta întins pe podea, se holba,
nici viu dar nici mort nu era.

O singură dată păru viu cît de cît,
atunci cînd cablul său lung
în priza din zid fu vîrît.

Dl. Smith începu să ţipe la doctor:
"Ce-ai făcut cu băiatul meu?
Nu-i carne şi nici sînge în el,
de aluminiu-i de fel!".

Doctorul îi răspunse gentil:
"O să-ţi spun ceva crud.
Tu nu eşti tatăl
acestui straniu copil.
Nici măcar nu e clar dacă e fată sau dacă-i băiat,
cred că tatăl lui are microunde
şi e-un aparat."

Viaţa familiei Smith deveni
o continuă ceartă.
Dna. Smith îl ura pe bărbat,
el îşi ura propria consoartă.
Nu i-a iertat niciodată adulterul năprasnic:
împreunarea sexuală
c-un electrocasnic.

Roboţelul
crescu mare şi vioi.
Deşi deseori era confundat
c-un coş metalic pentru gunoi.


"Melancolica moarte a băiatului-stridie exprimă cu intensitate suferinţa unui adolescent marginalizat. Ca şi filmele sale, poemele lui Tim Burton reuşesc să fie deopotrivă copilăreşti şi sofisticate, împletind inocenţa cu macabrul." (New York Times)

"În maniera povestirilor unor Shel Silverstein, Roald Dahl sau Edward Gorey - dar provenind dintr-un şi mai perfid tărîm al fanteziei -, poveştile înfiorătoare ale lui Tim Burton invocă fantasticul cu o oarecare demenţă." (Entertainment Weekly)

"Copiii din poveştile acestui Tim cel Crud - «părintele» lui Edward Omul-Foarfecă, al Călăreţului fără Cap şi al Miresei-cadavru - sînt bizare bricolaje a două lumi. Pe jumătate minerale, obiecte, plante sau moluşte, condamnaţi la diferenţă, la batjocură şi, în cele din urmă, la crude morţi premature, personajele lui Burton sînt, de fapt, epifanii infantile care incomodează şi stînjenesc prin stranietatea lor. Proscrişi încă de la naştere, aceşti monstruleţi mecanomorfi, aceşti alieni candizi, aceste deşeuri cu suflet copilăresc sfîrşesc în izolare şi singurătate. Normalitatea le face rău, iar oamenii nu ştiu să-i iubească pe cei care nu le seamănă." (Marius Chivu)