Nu mai suntem tineri - Ultimele iubiri, de Virgil Duda

Prozator de cursă lungă, Virgil Duda pare să-şi fi dozat foarte bine parcursul creativ, de la o bornă editorială la alta. Sunt destul de rare exemplele de autori perfect egali cu ei înşişi, la un nivel superior: fără cărţi absolut excepţionale, ieşite din rând, care să "rupă" desfăşurătorul predictibil, şi fără (s)căderi compromiţătoare. Autorul plecat în Israel în 1988 nu deţine una-două-trei opere în sensul plenar al termenului, dar are o operă epică în înţelesul amplu şi rotund al sintagmei; ca şi un culoar pe care performează, în proza autohtonă, prin periodice apariţii de prim ordin.

După A trăi în păcat (1996), Viaţă cu efect întârziat (1999), Şase femei (2002), Despărţirea de Ierusalim (2005), cărţi pe care le-am citit şi le-am comentat cu un interes şi o plăcere nedezamăgite, Ultimele iubiri, roman mai masiv, intră în aceleaşi coordonate ale creaţiei şi receptării. Autorul nu se dezminte şi nu oferă lectorului altceva decât acesta, avizat, aşteaptă de la el. Contractul de colaborare reciproc avantajoasă este reînnoit, în termenii de multă vreme conveniţi. Surprizele dezagreabile sunt excluse. Nu însă şi cele plăcute: fiindcă, ştiind în linii mari despre ce va fi vorba (o poveste de dragoste, pigmentată de scene fierbinţi şi întreţesută cu o tematică şi o problematică a complicaţiilor adaptării), vom gusta, fără îndoială, noile istorii relaţionale desenate şi adâncite de prozator.

Protagonistul romanului se află, precum majoritatea predecesorilor săi din cărţile postrevoluţionare ale lui Virgil Duda, între două lumi: una a prezentului fierbinte israelian, trăit accelerat, sincopat şi nevrotic; şi alta a trecutului românesc, nu mai puţin palpitant, în datele iniţiale, dar topit acum într-o nostalgică rememorare. Plecat definitiv din România de peste douăzeci de ani (similitudinile cu traseul scriitorului sunt vizibile), Radu Glasberg, burlacul însingurat şi lucid, e în mod frecvent absorbit cu totul de amintirile sale. Acestea reprezintă o zestre preţioasă, finită, dar, într-un fel, inepuizabilă prin continuele actualizări. De o sociabilitate structurală, predispus, nu numai prin natura meseriei (este economist la o editură şi administratorul unui bloc...), la contacte şi discuţii cu feluriţi indivizi, Glabserg e şi un ins interiorizat, întors către el însuşi, bâjbâind ca într-o cameră obscură printre propriile amintiri şi senzaţii. Are, cum spune, o imaginaţie maladivă şi e "bolnav de hipermemorie". În diferite secvenţe ale parcursului său cotidian, diurn, asociaţiile declanşate de o figură sau o replică şi actualizările unor episoade adânc îngropate în memorie îl izbesc cu o forţă de impact destabilizatoare emoţional. Iar nopţile, somnul lui e de obicei agitat, cu un "epic oniric" în care vechile obsesii şi crizele recente se determină reciproc.

Să nu se înţeleagă de aici că inadaptarea personajului central, una de profunzime, este şi circulară. Fără a avea o poziţie socială înaltă în lumea de adopţie, Glasberg e totuşi mai mult decât un simplu, necăjit emigrant. (Cum e, de exemplu, Doru-Dror, fost regizor secund, actualmente paznic la un depozit de ţevi, cufundat într-o insolubilă dramă familială.) Domnul administrator se învârte într-un cerc de cunoscuţi şi amici cărora a ajuns, în timp, să li se impună. La nenorocita de editură la care lucrează, suportând ca toţi ceilalţi tirania unei patroane bulgăroaice, este cel mai respectat dintre angajaţi şi singurul care are curajul de a o înfrunta pe şefă. Mai târziu, se va apropia de frumoasa Alis, cea isterică şi zgârcită. Dar nu cu sentimentele ei! Căci eroul nostru e mai degrabă favoritul lor, al femeilor de diferite etnii şi paliere sociale, care îi dau târcoale ca unui latin lover dotat cu sensibilitate.

Casanova nu are mai mult de cincizeci de ani, dar se simte îmbătrânit, fragilizat, uzat. În schimb, femeile (de la "bunicuţa" Marieta, cunoscută biblic cu un sfert de secol în urmă, la Alis, cu zece ani mai tânără decât ea; şi de la Alis la... fata care-i face curat lui Glasberg) au o părere mai bună despre el, întemeiată pe experienţe trecute şi, de ce nu?, viitoare. În principiu disponibil erotic, personajul central se vede, treptat, confiscat şi aproape devorat de Marieta: o "bombă sexuală", cum o simte el, sau "o babă lubrică şi lascivă", "o curvă bătrână", cum o califică rivalele nu prea binevoitoare. Aceste din urmă etichete trebuie privite cu circumspecţie şi îndepărtate de pe fizicul exploziv al Etei, de pe trupul său inteligent, cum îl descoperă amantul nărăvit, de pe "carnea ei intimă, trandafirie, plină de gusturi neuitate". Când vine şi revine momentul prezentării pretinsei "bunicuţe" (o superbă matroană, o zeiţă coaptă, de seducţii garantate), protagonistul se înflăcărează naratologic şi se lansează în descripţii amănunţite. Erotica este, de altfel, specialitatea lui Virgil Duda. Însă cu cât analizele sunt mai minuţioase şi examenul persoanei iubite, mai aprofundat, cu atât realitatea propriu-zisă a Etei, natura personajului feminin, se ascunde; se îndepărtează, ca un miraj.

Jocului înşelător de perspective pe care îl aduce raportarea constantă la trecutul românesc i se adaugă, aşadar, această instabilitate a conturului real (fizic şi sufletesc, căci de morală se cam scutesc cu toţii) ofertat, retras şi iar prezentat de generoasa matroană. Excursia celor doi la Amsterdam, pentru aniversarea a douăzeci şi cinci de ani de la prima lor zi de dragoste, începe sub cele mai frumoase auspicii, pentru a se încheia problematic. "Nu mai suntem tineri", îşi tot repetă unul altuia; dar nu aceasta e problema de fond. Cu un fizic feminin atât de generos şi cu factorul experienţă implicat în fiecare atingere, vârsta nu reprezintă aici şi acum un impediment. Criza apare atunci când din istoria veche a relaţiei lor întrerupte şi apoi reluate în Israel, Glasberg nu mai poate desprinde adevărul despre Eta.

Bianca Burţa-Cernat, într-o bună analiză făcută la lansarea Ultimelor iubiri, schiţa o comparaţie cu Ela, soţia lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu. O paralelă şi mai convingătoare se poate trasa, la nivel relaţional, cu amorul dintre Victor Petrini şi Suzy Culala, în Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. Ca şi în romanul lui Preda, vedem aici un bărbat îndrăgostit, dar lucid, care studiază o fotografie mai veche. Din ceea ce instantaneele cu tânăra Eta ascund, acoperă şi până la urmă sugerează, Radu Glasberg ghiceşte fapte inavuabile - din punctul lui de vedere - făcute, altădată, de femeia pe care o iubeşte. Bărbatul auto-centrat are dreptul la tot felul de experienţe erotice, la episoade încărcate de sexualitate, derulate succesiv sau simultan. Femeia care îi reeditează, pe cont propriu, aventurile este în mod decisiv vinovată şi atunci când i le relatează, şi atunci când i le ascunde. Ea este fie josnică, imorală; fie ascunsă, prefăcută, mincinoasă. El rămânând un suflet sensibil şi un amant oricând disponibil...

Gelozia retroactivă a personajului masculin şi combinările eroinei dincolo de cadrul strâmt al căsniciei dau un cocktail exploziv, într-o atmosferă oricum încărcată. Adulterul se banalizează, în păienjenişul de amiciţii şi pasiuni ce nu pretind şi nu servesc ideea de unicitate a opţiunii, ci doar un ritm convenabil, o dinamică erotică specifică în romanele lui Virgil Duda. În jurul administratorului de bloc fojgăie o faună de emigranţi amărâţi şi prostituate cu tarif piperat; un proxenet violent care-şi exploatează sclavele şi un fost seminarist la Teologia iudaică trecut în extrema priapică; o patroană aprigă în public şi timidă în particular; un cor de babe (adevărate babe) venite din Bulgaria şi care nu au unde să repete; un fotograf american, Andrew, o vedetă locală din showbiz, devenită "curvă internaţională" şi un frate Pierre angelic, dar cu tinereţile zbuciumate. Filmul unei lungi, prea lungi iubiri îşi derulează ultimele cadre pe acest fundal în continuă mişcare, tensionat şi tensionant, care complică suplimentar existenţa cuceritorului economist aproape cincuagenar.

În condiţiile date, pare totuşi mai uşor să administrezi un bloc de pe Bulevardul Washington din Ierusalim, decât propria viaţă sentimentală, trăită relativ haotic, în mai multe lumi şi la mai multe vârste. E o concluzie şi totodată rezumatul Ultimelor iubiri, un roman excelent condus şi scris, marca Virgil Duda.