21. Înger rupt cu blândeţe

29 noiembrie 2000
În clubul de la parterul blocului meu era frig şi fum de ţigară. Băieţii cu părul vopsit şi cercei ţipau, se înjurau. Am renunţat să trimit mesaje şi am citit trei dintre nuvelele lui Bogdan.

Am început aseară lectura cărţii lui Wilder "Ziua a opta". Cu totul neaşteptat, cartea mi-a adus liniştea pe care n-o regăseam. Zicea el Radu că o carte poate face asta, dar eu ţipam că nu, că nici un cuvânt scris sau rostit nu are putere în faţa disperării mele. Că el e abia la început, a trăit doar mici crize de câteva zile, dar eu...dezamăgirea mea e prea profundă ca să se mai lase păcălită.

Paginile despre speranţă i se potrivesc Corinei. Ea ştie ce înseamnă suferinţa, greutăţile, boala, moartea, disperarea, nefericirile, dar îşi păstrează, cel puţin în aparenţă, întregi încrederea şi speranţa, voioşia şi dorinţa de a trăi cât mai frumos.

Bucureştiul mi-a părut cenuşiu, deprimant. Aşa arată şi pe Euronews.

Am rupt cu blândeţe un înger. Era pe felicitarea pe care Nadia mi-a dat-o în urmă cu trei săptămâni, de ziua mea. "Cu drag" scria acolo. A fost un înger frumos, cumpărat de la Muzeul Ţăranului Român. Camera mea s-a golit de obiecte primite de la ea. Exerciţiul uitării, al excluderii necesare era mai greu în prezenţa lor.

30 noiembrie 2000
Cartea lui Thorton Wilder a degenerat, în cele din urmă – a tot patinat spre o apologie a muncii şi a vieţii de familie, căzând.

Aş vrea să mă văd aşa cum nu ştiu că sunt. Aşa cum mă văd oamenii ceilalţi, fără ca eu să am habar. Un bătrân, cu o sacoşă în mână, pe trotuar. Îmi face semn, de departe. Când mă apropii îmi spune cu zâmbet blând: "Nu mai alerga, că transpiri!"

Citesc, mă prefac că dorm, privesc pe fereastră. În tren. Nu încep eu o conversaţie. La polul opus, Nadia.

Corina aruncă în mine cu şosete, cu tricouri. Zice ea că se poartă ca un mafiot new-yorkez când e vorba de familie. Mă întreb dacă oboseşte, pe dinăuntru. Se poartă ca un mafiot new-yorkez în sensul solidarităţii. Sare imediat pentru oricare dintre noi, fraţii ei. Mai mari.

1 decembrie 2000
Adela şi Corina fumau, eu le ţineam tovărăşie, în balcon, când am căzut. Într-o tăcere mare. Îmi era frig şi era fum de la ţigările lor. Apoi am vorbit cu Adela. Corina nu a reuşit să corecteze povestirea mea, iar eu am mai împrumutat două cărţi (Gide şi Llosa). Seara m-am plimbat îndelung şi singur pe străzile oraşului, refuzând tramvaiul. Nu am vrut să merg cu ei la film, nu e frumos să fii al treilea, mi-am zis, cu întârziere. Erau steaguri tricolore în faţa prefecturii şi coroane la statuia lui Mihai Viteazul. Puştii aruncau cu petarde. În aer plutea o ceaţă vagă şi era frig. Inspiram adânc. Măcar să ştiu de ce plămânii m-ar putea supăra.

2 decembrie 2000
Dimineaţă de sâmbătă. Oamenii nu prea se omoară cu firea să te facă fericit – şi nu mă refer la cei ce nu înţeleg sau la cei ce n-au nici în clin, nici în mânecă. Iar eu mă îmbrac şi ies să pun rândurile astea la poştă.