22. Unu – doi - trei - şi!

2 decembrie 2000
Seară de sâmbătă. Am citit toată ziua. Llosa. Corina citea ceva scris de mine. "Fiecare cu scriitorul lui preferat", zicea ea. Oboseală. Visuri. Dorinţe. Am. Bluză mov de la Adela are Co.

Cioburile de care-mi scriai pe e-mail, cele din Crăiasa zăpezii m-au lovit şi pe mine. M-au ciuruit. Caut resurse de supravieţuire. În afară mi-e greu şi să sper. "Lipsit de credinţă şi timid pe deasupra, e ca şi cum ai fi sifilitic şi lepros în acelaşi timp" – zice Llosa. Mă întreb cum se va termina cartea asta, unde vrea să mă ducă, după ce toată ziua m-a plimbat prin Miraflores. Ce va face Santiago? Ce se va întâmpla cu el?

3 decembrie 2000
Duminică şi noapte. Camera mea. Cuvinte citite. Cuvinte scrise. Viaţa trece, tot mai departe de mine. Frustrarea – dominanta unei existenţe anoste. Santiago îşi privea maşina de scris Remington şi i se părea un sicriu mititel. Asta şi era, ne confirmă povestitorul. Şi hârtiile mele au formă de mici sicrie. Şi cărţile. Şi calculatorul taiwanez. Dacă nu m-aş asculta vorbind singur, aş crede că am murit. Un marţian mă priveşte absent din oglindă. Câteva e-mailuri. Discuţie cu Adela, vizită neaşteptată.

luni, 4 decembrie
Dan m-a sunat acum şi mi-a zis că a făcut el primii paşi în crearea unui site pentru mine. Mai departe să mă descurc singur. Am să cobor mâine în club să văd ce a făcut şi ce voi face eu. Mi-a zis şi că mi-a apărut o povestire în Ramuri. Abia venisem din centru, văzusem şi eu revista, dar n-aveam decât cinci mii şi mi-am luat Dilema.

Citesc "Falsificatorii de bani" – Andre Gide. Îţi promit că o las mai încet cu lecturile şi că mă apuc serios de scris. Singurătatea mă incomodează. Atunci când toţi ceilalţi se duc să se culce, atunci vine demonul. Cât despre povestirea din Ramuri, vorba Irinei Nicolau: "Cu un ceai de muşeţel nu se face primăvară."

5 decembrie
"Ce criminală eşti!", "Baloane mari şi nelipicioase, aşa era reclama la Hubba-bubba", "Da, aşa rămâne!", "Te pup!", "Unu – doi - trei - şi!". Ele nu pot să închidă telefonul decât în acelaşi timp. Corina şi Adela. Doar pe Corina o auzeam. Râdea mereu. Adela şi Ramona vor trece mâine, într-o pauză, probabil scurtă, din aglomerata lor zi de mediciniste, să-mi zică "la mulţi ani!". Îşi vor aprinde cu toţii ţigările şi eu voi ieşi din cameră, dar nu ştiu unde mă voi duce. Încă o iubesc pe Nadia. Cea dinainte. Ori, fără îndoială, nu am dreptul la ranchiună, ea este evident îndreptăţită să fie fericită, la fel cum eu sunt să fiu trist că n-am nici o legătură cu această fericire.