Lansat în România, la începutul anilor '70, ca muzician şi artist conceptual, Mircea Florian este cunoscut astăzi şi sub numele de Florian din Transilvania sau M.A.N. Florian. Munca sa artistică include instalaţii, happening, performance, teatru, dans, artă video şi, desigur, muzică. Este autor a peste 130 de compoziţii pentru instrumente solistice sau ansambluri de instrumente acustice ori sintetice. Stabilit de două decenii în Germania, Mircea Florian a desfăşurat activităţi artistice în întreaga lume, obţinînd de-a lungul carierei sale 21 de premii în România, Japonia, Germania şi Marea Britanie.
După cum s-a autodefinit încă din 1975, Mircea Florian este un artist InterMedia. Termenul avea să se impună în literatura de specialitate de-abia după anii '90, cînd tehnica şi multimedia au intrat deplin nu doar în viaţa, ci şi în conştiinţa oamenilor. Participarea la Bienala de la Veneţia din 1999 sau la cea de la Bremen din 2002, a însemnat prilejuri ideale pentru artist de a opera cu mijloace specifice în zona media. Instalaţiile (în sensul artei contemporane), maşinăriile, sunetul, proiecţiile, dansul, teatrul - toate se regăsesc firesc în creaţia lui Mircea Florian, indiferent de forma pe care o îmbracă ideile, ce acoperă întotdeauna forma finală a proiectelor.
Aflat în ţară în calitate de profesor invitat la UNATC din Bucureşti şi de colaborator la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, artistul a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu despre latura analogă a muncii artistice (actuale), într-o eră a digitalului, dezvăluindu-ne cîteva dintre "secretele" sale profesionale.
Mihai Plămadeală: Vă propun să începem discuţia de la o lucrare pe care aţi expus-o la Berlin, în 2007, intitulată The Last Supper (Cina cea de taină). Specific, pentru cititorii noştri, că este vorba, deopotrivă, despre un obiect tridimensional şi despre o instalaţie de sunet. "Masa", străpunsă de o axă, este realizată din bandă magnetică, ghidată în spaţiu de nişte role spre obţinerea "desenului" dorit. Banda este pusă în mişcare de un magnetofon aflat la vedere, care "citeşte" conţinutul acesteia, alcătuit dintr-o lucrare sonoră compusă şi înregistrată special (murmur de voci, sunete de vase de aramă ciocnite etc.).
Mircea Florian: Aş puncta faptul că banda se găseşte în permanentă mişcare, deci în vibraţie continuă. Am încercat să obţin un tremur viu, care să trimită spre subiectul ales. Foarte important este că banda "sună". În această lucrare, sunetul reprezintă o parte deosebit de importantă, fiind vorba despre o muzică ambientală, compusă şi imprimată de mine prin mijloace analoage. Pentru a pune în evidenţă materialitatea suportului, am lucrat cu trei segmente de bandă de culori diferite, realizate separat, care presupun şi o anume dezvoltare formală. Piesa rezultată prin colare durează 5-6 minute şi are un crescendo. Aşadar, lucrarea propusă este cinetică şi produce sunete.
Este importantă deconspirarea mecanicii lucrărilor mele deoarece am observat că spectatorul/vizitatorul are nevoie de confirmarea că lucrarea "vine de acolo".
Colaje din secvenţe minimaliste
M.P.: Cum aţi ajuns la lucrul cu banda magnetică? Aceasta reprezintă unul dintre motivele recurente din creaţia dvs., în condiţiile în care utilizaţi constant şi tehnica digitală.
M.F.: La sfîrşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, mediul pe care se imprima şi se procesa la modul creativ era banda. Aceasta permitea operarea mixajelor, lucrul cu mai multe piste, colajele şi editările speciale. Este un material care a adus enorm de multe servicii muzicii, dar nu numai, căci începuturile erei video au fost, de asemenea, legate de banda magnetică, imprimată analog. Tehnicile analoge sînt mult mai apropiate de natura pe care o copiază decît cele digitale. Sigur, există o sumedenie de deficienţe, dar avantajul nemaipomenit este că redă sunetul sau imaginea cu mai mult rafinament decît o face astăzi digitalul. Digitalul înseamnă întrerupere, este ceva punctat - linia analogă este prin excelenţă continuă. Oricît de "multe puncte" ar avea digitalul, ele nu vor putea decît să aproximeze linia.
Cu acest material, care este banda magnetică, eu, ca de altfel mulţi alţii, am experimentat la rîndul meu, începînd din deceniul şapte, imprimînd muzică, editînd, făcînd ceea ce se cheamă astăzi sequencing. Imprimam pe bandă acelaşi sunet sau o secvenţă de mai multe ori, copiind-o ca atare sau modificată, iar bucăţile lipite cap la cap deveneau astfel ceea ce s-ar putea numi o secvenţă minimalistă. Am făcut asemenea colaje atît singur, cît şi împreună cu cei cu care lucram (în special, cu regretatul Valentin Antonescu şi cu Belu Alexandru). Toate aceste lucruri m-au apropiat de şcoala de muzică experimentală de la Köln, cu Stockhausen, care îşi pusese ideile în aplicare acolo, dar m-au dus şi pe nişte drumuri pe care încă nu le parcursese nimeni.
Banda posedă încă o valenţă extraordinară: materialitatea. Am speculat faptul că are o linie şi poate determina un traseu. Aş face o paranteză, dezvoltînd ideea de linie şi rolă/bobină pe care se strînge un fir. La un moment dat, am făcut, în cadrul unui eveniment (de la Teatrul Naţional - etaj 3/4, expoziţie organizată de Alexandra Titu, în 1994, care se axa pe avangarda din anii '70 încoace), un astfel de experiment al cărui subiect era acela că arta te poate călăuzi, îţi poate oferi retragerea şi regăsirea libertăţii.
Observaţia că banda are excelente calităţi plastice provine din perioada cînd am început, în cadrul unor sesiuni muzicale de lucru, să fac bucle. Muzica minimalistă, despre care am vorbit mai devreme, determina lucrul cu porţiuni de bandă, pe care eram nevoit să le ţin desfăşurate în spaţiu, nebobinate, pentru a avea control asupra segmentelor pe care le colam. Experimentaliştii, precum Philip Glass, reuşiseră să obţină formule sonore extrem de interesante din lucrul cu banda.
M.P.: Lucraţi într-un studio profesional sau în mediul privat? Cum vă împăcaţi cu lipsa relativă a mijloacelor tehnico-materiale?
M.F.: Am avut un studio personal bine pus la punct pentru vremurile şi ţara în care trăiam, care, într-o perpectivă mai amplă, era totuşi modest. Soluţiile temporare şi improvizaţiile s-au dovedit a fi bune surse de inspiraţie. Întindeam benzile în dorinţa de a obţine buclele de care aveam nevoie în muzica pe care o realizam şi am observat că liniile care se creau prin întinderea benzii în cameră aveau o forţă aparte. Ca să întind mulţi metri trebuia să fac şi nişte retururi, rezultînd trasee interesante. Am proiectat şi comandat role de transmisie speciale, cu funcţia clară de a proteja banda şi a-i schimba traseul, acestea avînd, la rîndul lor, forţă de expresie. Banda este un material multimedia prin excelenţă: poartă înregistrat un mesaj sonor şi, dacă traseul său este anume gîndit, poate purta un mesaj vizual. Benzile erau (şi sînt) puse în mişcare de către magnetofoane. În locul rolelor, care nu au decît funcţie de depozitare/debitare, eu ţineam banda "depozitată" pe un traseu închis. Uneori am nevoie de mai multe magnetofoane în instalaţiile pe care le realizez. La Bienala de la Veneţia am utilizat trei aparate.
Am proiectat axe, role şi alte dispozitive de redirecţionare a benzii prin care să pot trasa pe suprafeţe plane, dar şi în spaţiu, formele dorite. Am realizat de la figuri umane, portrete, siluete pînă la cuvinte şi chiar texte. Banda, în rotirea ei, oferă chiar o tuşă vibrantă. Am realizat după acest algoritm lucrări de facturi diverse, pe care le-am expus într-o primă fază în România (Institutul de Arhitectură-Bucureşti, Baia Mare, Cluj), apoi în străinătate. Datorită parametrilor tehnici comuni, consider că lucrările despre care am vorbit se înscriu într-o serie. Tehnica înseriază, subiectele sînt independente; unele foarte ample, în spaţiu, altele restrînse, plane.
M.P.: Ce se întîmplă cu benzile după încheierea expoziţiilor?
M.F.: După încheierea expoziţiei bobinez banda pe o rolă, o înseriez şi o pun în arhivă, însoţită de fotografii şi de planul tehnic al lucrării. Dacă lucrarea se vinde, devine proprietatea celui care o cumpără. O sumedenie de lucrări se află în diverse colecţii; eu păstrez o copie, iar cumpărătorul primeşte cel puţin încă trei. Materialitatea benzii presupune şi erodarea. Lucrările sînt însoţite de un ghid de utilizare; fiind vorba despre lucrări cinetice, ele trebuie revizuite periodic.
Iniţierea în artele multimedia s-a produs prin intermediul circului
M.P.: Aţi spus mai devreme că este importantă "deconspirarea mecanicii". Ne puteţi dezvălui care este "alchimia" concepţiei dvs. InterMedia?
M.F.: Cred că iniţierea în artele multimedia s-a produs, în cazul meu, prin intermediul circului. Circul venea la noi în oraş, în Satu Mare, şi îşi înălţa cortul într-o piaţetă aflată la 30 de metri de casa noastră. Prezenţa mea la spectacole era astfel garantată.
Circul Medrano a avut un impact aparte asupra mea. Acolo am văzut, de exemplu, primul spectacol realizat "cu apă". S-a instalat un bazin în arenă şi tot spectacolul s-a realizat în apă; acolo am văzut primele orgi de lumini, sincronizate cu muzica. Era totodată un spectacol de mecanică a fluidelor. Mi-am dat seama de potenţialul instalaţiilor cinetice. Muzica, scenografia, luminile, spectacolul "în mişcare" presupuneau sincronicitatea. Tot la circ am văzut prima trupă de rock. În programul unui spectacol se strecurase o formaţie franceză care cînta pe chitări electrice. Era prima oară cînd luam contact cu aşa ceva.
În fine, eu studiez muzică de la 5 ani, cînd am început lecţiile de pian. Pe la 12 ani am trecut la saxofon şi la 14 ani m-am apucat de chitară. Amestecul intereselor legate de muzică, arta spectacolului, tehnică şi arte vizuale m-a condus spre manifestările InterMedia în care m-am implicat, pornind fie dinspre sfera vizualului, fie dinspre muzică sau teatru.