Actorul şi dramaturgul Cornel Mimi Brănescu (n. 1974, Lehliu - Călăraşi) a studiat la UNATC - Bucureşti, clasa Olga Tudorache, promoţia 2000. La Teatrul "Bulandra" a jucat în spectacolele Îmblînzirea scorpiei de W. Shakespeare (regia Mihai Măniuţiu) şi Trilogia belgrădeană de Biljana Srbljanovic (regia Theodor Cristian Popescu). Cu rolul Bucşan din Ultima oră de Mihail Sebastian a obţinut, în 2000, Premiul de interpretare din cadrul Galei Absolvenţilor. A jucat în mai multe filme de scurt şi lung metraj, printre care Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea şi Moartea domnului Lăzărescu (regia Cristi Puiu), în Hîrtia va fi albastră şi Boogie (regia Radu Muntean) şi în recent lansatul Întîlniri încrucişate (regia Anca Damian). A scris, în colaborare cu Dan Chiriac, scenariul serialului de televiziune Lombarzilor 8 difuzat de B1 TV.
Marius Chivu: De unde vii şi cum de te cheamă Mimi?
Mimi Brănescu: Din localitatea Nicolae Bălcescu, judeţul Călăraşi. M-am născut la maternitatea din Lehliu gară pentru că era singura maternitate din zonă. Fiind foarte aproape, acolo am absolvit şi Liceul "Alexandru Odobescu". Dar casa părintească şi locurile de care mă leagă cele mai puternice amintiri sînt toate rămase la Nicolae Bălcescu. Cît despre nume, în buletin aşa e trecut: Brănescu Mimi-Cornel. Mimi e primul prenume. L-am întrebat la un moment dat pe tata de ce mi-a pus numele ăsta şi el mi-a spus că a avut un prieten foarte bun poreclit Mimi care a murit cu puţin timp înainte de a mă naşte eu. Încă mă mai sună diverse persoane de la diferite castinguri care o cer pe doamna Mimi la telefon pentru nu ştiu ce probă. M-am obişnuit.
M.C.: Cum ai ajuns la actorie?
M.B.: M-am hotărît să dau admitere la actorie după o discuţie mai dură cu fratele meu mai mare. Eu aveam 19 ani, el 23. M-a întrebat foarte responsabil ce am de gînd să fac cu viaţa mea. Nici mai mult nici mai puţin. Am bîjbîit apoi cîteva luni răspunsul şi în cele din urmă, presat fiind de ordinul de încorporare primit între timp, i-am spus că vreau să dau la teatru. El, pe vremea aceea, era student la regie de film. M-a ajutat apoi foarte mult în toată povestea asta a mea cu actoria. Aşa a inceput. Sau, altfel zis, de-asta am vrut, la un moment dat, să fac ce fac. Astăzi nu mai ştiu să spun la fel de precis de ce fac actorie, de exemplu. Sigur că-mi place, sigur că a fost şansa mea să mă desprind de-acolo, dar mai mult de atît nu ştiu să spun. Atunci îmi doream foarte tare să plec de la ţară. Acum îmi doresc şi mai tare să mă întorc. Între timp m-am căsătorit, am făcut un copil, lucrurile s-au mai complicat.
M.C.: De ce ţi-ai dori să te întorci la ţară?
M.B.: De mai mult de zece ani, de cînd am venit în Bucureşti, am tot încercat să mă adaptez şi nu am reuşit. Nu-mi place, pur şi simplu. Parcă nu e locul meu aici. Îi sînt recunoscător acestui oraş pentru că aici am putut să mă exprim cel mai bine. Cu tot ce are el de arătat, urît sau frumos. Dar te transformă, te obligă să intri în ritmul lui. M-aş întoarce acasă la ţară oricînd. Sigur că acum totul ar avea altă semnificaţie, nu m-aş întoarce înfrînt, nu m-aş întoarce ca un pierzător. M-aş întoarce şi aş continua de acolo ce am început. Acasă la ţară nu înseamnă neapărat locul unde m-am născut. Poate fi orice alt loc puţin mai liniştit, nu atît de înghesuit, obligatoriu cu pămînt pe jos şi unde să nu se audă bormaşini, picamere sau freze.
"Mi-e dor de repetiţiile de teatru"
M.C.: Cum ai ajuns să scrii piese de teatru?
M.B.: Am început să scriu într-o perioadă în care fiind deja actor nu prea jucam. Nu jucam chiar deloc şi nici perspectivele nu erau prea generoase. Am încercat să scriu cîteva chestii, un fel de piese de teatru. A treia dintre ele s-a numit Gunoierul. Neaşteptat, piesa a avut un oarece succes, suficient cît să mă pună pe piaţa foarte săracă, atunci ca şi acum, ca dramaturg. În Gunoierul este un monolog scris de Gabriel Spahiu, despre care cred că e foarte talentat la scris. Doar că el s-a oprit atunci. În sfîrşit, aşa am început să scriu. După Gunoierul am prins curaj şi am mai scris o piesă. A montat-o Radu Nichifor la Notarra. Apoi tot Radu Nichifor mi-a mai montat o piesă la Brăila pentru care am primit şi bani, destul de mulţi pentru vremea aia şi gata, am devenit un fel de dramaturg.
Sînt un impostor, evident, am prins o perioadă în care nu se prea scriau aşa de multe piese şi dintr-una într-alta am devenit autor de teatru. Îmi place în continuare să încerc să scriu piesuleţe de teatru şi mă bucur şi mă îngrozesc în acelaşi timp că se găsesc oameni care să mi le monteze şi, mai mult decît atît, că se găsec oameni care să le aprecieze.
M.C.: De ce, totuşi, impostor?
M.B.: Pentru că toate piesele mele sînt exerciţii, nu sînt în adevăratul sens al cuvîntului piese de teatru. Singura grilă pe care o aplic este ceea ce eu ca actor nu aş putea să spun pe scenă - se taie. De-asta cred că mai potrivit ar fi să se numească exerciţii de teatru sau ceva de genul ăsta. Scriu în continuare pentru că între timp a început să-mi şi placă. Oricum, de la un moment dat scriind şi scenarii de televiziune, am cîştigat bani pe care din actorie mi-ar fi fost foarte greu dacă nu chiar imposibil să-i cîştig.
M.C.: Te-am văzut jucînd încă de pe scena de la Casandra; de ce nu mai joci teatru, nu ţi-e dor?
M.B.: Pentru că de cîţiva ani buni nu mi-a mai propus nimeni să joc. Ba da, mi-e dor de repetiţii. Mi-e dor de întîlniri cu oameni pe care nu-i cunoşti dinainte şi care apoi îţi devin prieteni. Sau duşmani. Mi-e dor de liniştea şi de siguranţa pe care ţi le dă gîndul că urmează să lucrezi la un spectacol de teatru pe un text important, cu o distribuţie bună şi cu un regizor mare. Nu m-am întîlnit de prea multe ori cu această situaţie şi îmi lipseşte. Mi-aş dori, peste cîţiva ani, să joc Petruchio.
M.C.: Care e povestea scenariului Lombarzilor 8?
M.B.: A fost trecerea mea şi a lui Dan Chiriac, celălalt scenarist, de la dramaturgi obscuri la scenarişti de televiziune. Visul american, în ceea ce mă reprezintă. Am reuşit atunci cu banii cîştigaţi să fac avansul necesar pentru creditul la casă. A fost prima oară cînd nişte oameni m-au investit cu mai multă încredere, în ceea ce priveşte statutul meu de om care scrie, decît mi-aş fi imaginat vreodată. Prima oară cînd am fost cu adevărat luat în serios. Treaba asta ne-a capacitat foarte tare şi pe mine, şi pe Chiriac. Aveam scris pe un perete suma finală pe care urma să o cîştigăm la finalul proiectului şi chestia asta nu ne-a lăsat să dormim pînă nu am găsit o poveste posibilă. Am vorbit un pic în serialul asta şi despre noi, fără să fie însă povestea noastră.. Noi am cerut atunci destul de mulţi bani cu speranţa nerecunoscută că nu o să-i primim şi astfel o să putem renunţa fără remuşcări la proiect. Numai că cei de-acolo, Mandragora şi B1 TV, ne-au dat banii pe care i-am cerut fără să clipească. Un pic mai puţin, dar oricum foarte mulţi bani pentru noi. Din acest punct de vedere, am tot respectul pentru Boby Păunescu, Alex Muntean sau Cristi Puiu, iniţiatorii acestui proiect.
M.C.: Cum e cu scenariul de film la care scrii?
M.B.: Scenariu de film am scris unul singur, dar nu e încă gata. Deci nu pot să spun că scriu scenarii de film. Momentan scriu împreună cu Dan Chiriac scenariul unui alt serial de televiziune.
M.C.: Avem suficienţi scenarişti?
M.B.: Avem atîţia scenarişti cîţi avem. La noi, după părerea mea, nu e o piaţă extraordinară. Sînt scenarişti foarte buni în România, chiar foarte buni, dar dacă scenariul nu devine film, ce rost mai are? Adică trebuie să scrii un scenariu care apoi să cîştige concursul la CNC, or e cale lungă. Îţi trebuie nervi tari şi încredere oarbă că ceea ce ai scris e bun. Dau exemplu scenariul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, care a fost respins de un juriu CNC şi apoi a fost atît de premiat.
M.C.: Te tentează să scrii roman?
M.B.: Citesc, dar nu mă tentează. Lucrul la un roman este de o cu totul altă factură. E altă schemă, alt fel de abordare. Prefer să citesc un roman bun decît să mă chinui să scriu eu unul mediocru. Apoi, e mai pe gustul meu în momentul ăsta să scriu ceea ce deja scriu.
"Noi nu sîntem egali"
M.C.: Ce asemănări ai împărţi cu personajul tău din Boogie?
M.B.: Personajul Penescu din Boogie are tot atîtea asemănări cu mine cîte are cu publicul ţintă. În sensul că nu mi-e nimic străin din tot ce reprezintă el.
M.C.: Ai lucrat şi cu Cristi Puiu şi cu Radu Muntean; poţi defini în paralel maniera de lucru a celor doi?
M.B.: Sînt foarte diferiţi. Mă bucur că am avut ocazia să lucrez cu amîndoi şi mă consider un privilegiat. Amîndoi au acelaşi scop, să le iasă filmul cît mai bine.
M.C.: Se poate trăi din actorie? Mai toţi actorii se plîng că sînt plătiţi prost şi aleg să joace în seriale dubioase de televiziune.
M.B.: Se poate trăi din actorie cum se poate trăi şi din orice altă meserie, mai bine sau mai rău. Intră însă în discuţie o sumedenie de "dacă" şi de "depinde". Eu nu găsesc necesar să te scuzi dacă joci într-o telenovelă. Oricît de dubioasă sau nedubioasă e producţia. Joci şi gata. Eu cred cu mare convingere că noi nu sîntem egali. Nu avem nişte drepturi pur şi simplu şi gata, stăm cu mîinile în sîn şi aşteptăm să treacă trenul şi pe strada noastră. Aşa mi se pare cel mai corect, să ne ştim fiecare locul, puterea sau cum vrei să-i zici. Să ne detaşăm de ce am vrea noi sau de ce credem noi că am putea să facem dar, vezi Doamne, sistemul, destinul, ghinionul şi cîte şi mai cîte nu ne lasă.
Nu am nici un fel de respect pentru actorii care joacă în telenovele şi se plîng că o fac. Se poate să refuzi din mîndrie sau habar n-am din ce motiv un rol într-o producţie de acest gen şi peste ani să descoperi că ar fi putut să fie cel mai tare produs al tău, nu? Hai să fim serioşi, să muncească în altă parte dacă ei consideră că se prostituează astfel. Sau să facă un sindicat ca să fie plătiţi mai bine pentru munca pe care o depun în teatru. E treaba asta româneasca cu "Aoleu, săracul de mine!".
Mie nu mi-e ruşine cu nimic din ce-am făcut pînă acum deşi nu sînt toate de laudă. Aşa a fost să fie, aşa am ales atunci, atît m-a dus capul sau foamea la vremea respectivă. Povestea asta cu actoria, în ce mă priveşte, nu se termină în momentul în care termini facultatea sau în momentul în care devii actor. Acolo începe. Ok, ai devenit actor şi ce-i cu asta? Vrem mai mult, arată-ne mai mult! Arată-ne că poţi mai mult!
M.C.: Tu de ce nu joci în telenovele?
M.B.: Eu nu am jucat în telenovele pentru că nu mi-a propus nimeni niciodată clar, vino să joci rolul cutare în serialul cutare. Şi, te rog să mă crezi, au fost multe momente în care mi-aş fi dorit! Eu pot deocamdată să îmi întreţin familia din scris, scriind diverse lucruri. Sigur că nu sînt milionar, dar făcîndu-mă actor, şi în România, la ce era să mă aştept? Nu e uşor, şi zic o vorbă mare acum, nimic nu e uşor. Te ţine - te bagi, nu te ţine, stai acasă şi te vaiţi.
M.C.: Dar nu e păcat să te iroseşti în telenovele? Nu pervertesc actoria rolurile schematice din telenovele?
M.B.: Eu nu cred că actoria e ceva care se consumă. Tragi linie peste cariera unui actor după ce acesta moare şi afli atunci cît de mare actor a fost. Noi vorbim acum la modul ideal. Lucrurile sînt însă mult mai deformate. Eu nu m-aş grăbi să judec un actor care joacă prost într-o telenovelă, cîtă vreme nu ştii care a fost exact conjunctura, aşa cum nu mă grăbesc să înjur un fotbalist care ratează cu poarta goală. Sau dacă îl înjur, nu rămîn supărat pe el toata viaţa. Îl înjur şi, dacă meciul următor dă gol, îl iert. Şi mai mult decît atît, îl iubesc. Te iroseşti în telenovele cîtă vreme ai pe masă zece scenarii excepţionale pe care le refuzi pentru a juca într-o telenovelă. Probabil că, dacă priveşti dintr-un anume unghi povestea asta, poţi să spui că te iroseşti. Dar cine te împiedică să joci cît de bine poţi într-o telenovelă?
M.C.: Crezi că mai lipseşte ceva filmului românesc, în afară de bani?
M.B.: Eu mă bucur foarte tare că generaţia de regizori tineri au găsit nişa asta cu premiile. Am toată aprecierea pentru ei, pentru succesul lor care nu e nici unul oarecare şi nici întâmplător. Mulţi spun că filmele româneşti ale noului val sînt aşa şi pe dincolo, şi că nu sînt ok, şi că lipsesc împuşcăturile, cursele de maşini şi cîte şi mai cate. Mie îmi plac foarte tare aşa cum sînt ele şi chiar îmi pare bine că sînt aşa cum sînt, eu fiind sătul de împuşcăturile şi urmăririle de maşini de pînă acum din filmele româneşti. Ca să ne comparăm cu americanii la producţie de film, e comic. Se scriu scenarii pentru banii care sînt, şi, după părerea mea, se întîmplă foarte bine.
M.C.: S-a făcut în 2008 un top al celor mai bune 10 filme româneşti dintotdeauna; care ar fi favoritele tale?
M.B.: Fără ca asta să fie ordinea: Moromeţii, Probă de microfon, Croaziera, Pădurea spînzuraţilor, Actorul şi sălbaticii, Moartea domnului Lăzărescu, Boogie, A fost sau n-a fost?, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, E pericoloso sporgersi.
M.C.: Care ar fi frustrările tale de actor?
M.B.: Frustrările mele ca actor sînt multe. Cea mai mare este că nu joc atît de mult încît să nu mai fie nevoie să scriu. Să scriu doar de plăcere şi cînd am chef, aşa mi-ar plăcea. Alta, că nu am jucat în Il postino rolul principal, deşi nu mă potrivesc deloc cu rolul. E o aberaţie ştiu, dar, de cîte ori văd filmul, imediat mă oftic că nu sînt actorul din rolul principal. Alta, că nu sînt Billy Bob Thornton, de exemplu. Am spus mai devreme, nu sîntem egali şi asta este cealaltă parte a monedei. Pînă o să aflu cît de lungă mi-e plapuma, o să sufăr că nu m-am întins mai mult. Am 34 de ani, am făcut comparativ cu unii foarte multe lucruri, dar faţă de alţii sînt zero. Şi din dilema asta nu pot să ies.