Pe 31 ianuarie m-am refugiat în baia redacţiei ca să-l sun pe Cristian Mungiu. Vroiam linişte ca să-i pot spune de ideea unui material amplu pentru Esquire. Mi-a vorbit pe un ton calm, dar ferm. Nu părea că negociază o tranzacţie, dar nici nu mă trimitea să stau pe coji de nucă. Era diplomat, cum îl ştiam.
"Cu tine m-aş întâlni şi am povesti, dar nu vreau să-mi mai văd mutra în presă în următoarele două-trei luni", mi-a spus. "Nu mai am ce spune. Am ajuns să te citez cu istoria şerpaşilor care se opresc pe munte ca să-şi aştepte sufletele să-i ajungă din urmă."
Istoria nu e a mea, ci a lui Michelangelo Antonioni, din filmul Al di lá delle nuvole (Dincolo de nori). Văzusem filmul, dar nu-mi sărise în ochi povestea şerpaşilor până când nu mi-a spus Ada Milea de ea. I-am spus-o şi lui Cristi la un moment dat.
"Crede-mă, nu mai am gânduri. Nu mai pot să mă aud vorbind, pentru că invariabil spun aceleaşi lucruri. Toată lumea trage de mine să mă duc în tot felul de locuri. Sunt invitat în Columbia, la lansarea filmului. Mă cheamă să predau la Barcelona. Nu vreau decât să fiu lăsat în pace. Nu vreau să mai vorbesc absolut deloc."
În anul care a trecut de la Palme d'Or-ul obţinut la Cannes, Cristian Mungiu a parcurs mii de kilometri în jurul lumii, cu opriri dese în hoteluri şi săli de cinema. A cunoscut sute de oameni, a răspuns la aceleaşi întrebări şi a rezolvat probleme de afaceri prin mail, din aeroporturi. S-a îmbrăcat frumos şi a participat, fie că-l durea capul sau burta, la întâlniri protocolare. A vorbit cu oricine i-a adresat o întrebare şi, mai ales, n-a spus "nu" şi a ascultat pe toată lumea cu un calm neomenesc. Nu s-a reapucat de fumat ca să-şi ameţească stresul şi nici n-a reintrodus, la nervi, carnea în dietă.
Pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a fost bine: 15 premii importante pe lângă cele trei de la Cannes, nouă nominalizări (una la Globul de Aur), încasări de peste opt milioane de euro (filmul a mers cel mai bine în Franţa) şi numeroase cronici laudative. Plus "şansa" ca absenţa sa de la Oscar să schimbe regulamentul de vot al Academiei - presa americană a socotit inadmisibil că pelicula a fost trecută cu vederea.
N-ai nevoie de educaţie cinematografică pentru a aprecia 432 şi nici nu trebuie să fi trăit în comunism ori să fi făcut avort pentru a fi fragilizat de violenţa lipsită de agresiune fizică a filmului, de claustrofobia tuturor spaţiilor, de senzaţia că personajele nu pot evada şi că se sufocă sub ochii tăi. Drama e firească, dar mai odioasă e inconştienţa cu care, precum personajul Găbiţa, ne manipulăm şi trăim cu compromisurile sub piele.
Pentru Mungiu, victoria personală din acest an e - după propriile-i spuse - că a "supravieţuit". În străinătate a fost unul dintre cei mai buni ambasadori ai României din toate timpurile - până şi Dustin Hoffman l-a sunat să-i spună cât de mult i-a plăcut filmul. Acasă a fost salvatorul cinematografiei, copilul-minune al Epocii de Aur, vârful noului val cinematografic, dar şi ţinta frustrărilor multor jurnalişti transformaţi peste noapte în critici de film (mai ales peste noaptea în care s-a aflat că Mungiu nu va merge la Oscar).
Pentru că suntem prieteni, am vrut să văd şi cum îi mai merge, dar şi "cum se simte" (aşa întreabă jurnaliştii) primul regizor român care a trecut prin maşina de tocat a celebrităţii. Vroiam să ne întâlnim, să vorbim în faţa reportofonului, iar apoi să mă duc acasă şi să scriu. Am crezut că, dacă ne ştim bine, o să-i fie mai uşor să vorbească despre cum l-a consumat ultimul an. În realitate, am tras două luni de un Cristi nu doar mai tot timpul plecat, dar şi foarte obosit. Sătul să vorbească despre sine şi sătul să repete aceleaşi lucruri. Prietenia noastră a fost aparent în avantajul lui, pentru că m-a putut refuza ştiind că n-o să mă supăr.
Iar eu, ştiind că nu se poate supăra, am continuat să insist.
***
Suntem prieteni încă de dinainte de a face el Occident, filmul despre tinerii care plecau trişti din ţară şi despre cei care rămâneau, tot trişti, acasă. Ne-am cunoscut la sfârşitul anului 2000, când am participat împreună la nişte Zile ale filmului românesc la Szeged, în Ungaria. Îl descoperisem prin scurtmetrajul de şcoală Mâna lui Paulişta (o parodie stratificată a telenovelelor), dar nu vorbisem cu el. Filmul îmi atrăsese atenţia, dar nu ştiam cum arată autorul. Când autocarul a făcut prima oprire pe autostrada Bucureşti-Piteşti, am observat un tânăr mai aparte, îmbrăcat în negru, care nici nu fuma, ca majoritatea călătorilor în cursul opririlor, nici nu căuta toaleta (tot ca majoritatea), ci rupea din nişte sandvişuri ca să hrănească câinii de pe lângă restaurantul dezafectat. Prin eliminare, am ajuns la concluzia că e Cristi Mungiu, dar mi-a fost ruşine să mă duc la el.În Szeged am vorbit o singură dată. Mi-a dat de înţeles că-mi citise cronicile din ziar. M-a distrat cum sclipea şugubăţ din ochi când vorbea. Mi s-a părut normal, fără figuri, simpatic, un copil cuminte - dar tot nu-mi venea să mă bag în sufletul lui. Nu mai ştiu exact cum ne-am împrietenit. Un element important a fost faptul că amândoi eram pisicari. Făceam schimb de cărţi, povesteam, râdeam, iar la un moment dat mi-a dat să citesc scenariul filmului pe care vroia să-l facă: Occident. Am vorbit şi în perioada filmărilor. Îi citeam horoscopul săptămânii şi, tot la telefon, îi făceam teste idioate de prin reviste. Ideea de a folosi în film melodia Noi în anul 2000 o are de la mine. Ce mă amuză e că a uitat; în caietul de sală de la premiera naţională a filmului a scris negru pe alb că "pretind" că i-am dat ideea. Şi tot el a mai scris că, la fel de bine, s-ar putea să fie adevărat.
Nu solicit "drepturi de autor", n-am nici o treabă, dar am pomenit întâmplarea pentru a spune că Cristi e ca un burete. Absoarbe realitatea din jur. E mereu atent la gesturile oamenilor, la ce spun, la cum se mişcă, şi nu e vorba doar de cei din spaţiul său vital. Filmele lui sunt naturale pentru că el metabolizează lumea.
Deşi mă refuză, Cristi e unul dintre cei mai drăguţi oameni pe care-i cunosc. Are un bun-simţ nativ şi multă grijă în felul de a se purta cu oamenii. Acum câţiva ani, când mai avea ceva timp, se mobilizase să ajute câinii fără stăpân. Mergea din când în când la un adăpost de lângă Bucureşti ca să lase mâncare. Cele două pisici ale lui (motanul e bătrân şi bolnav şi are regim exclusiv de porumb) au fost întotdeauna îngrijite ca nişte oameni. Tot timpul m-a intrigat această grijă pentru ceilalţi, pentru bunica de la Iaşi, pentru părinţi, grijă pe care n-o vezi la mulţi dintre noi, atât de prinşi în complicata noastră existenţă.
Cristi e şi naşul motanului meu, Miorţăilă. M-a însoţit, în toamna lui 2003, când l-am luat de la doamna Lygia Naum, şi tot pe el l-am sunat pentru asistenţă morală patru luni mai târziu, după ce l-am castrat pe Miorţăilă. A venit, cu toate că avea treburi mai importante decât să încurajeze o nebună ce imobilizează un motan. Ştiind că îmi place pe platoul de filmare, m-a primit şi la Occident şi la 432. A doua oară chiar m-a întrebat dacă nu vreau să fac figuraţie (ştiu că, de regulă, regizorii nu vor gură-cască pe platou, mai ales dintre apropiaţi).
În ultimii trei-patru ani ne-am văzut mai rar, fiind tot mai acaparaţi de muncă. N-am prea vorbit nici măcar la telefon şi nu ne-am mai adus aminte zilele de naştere. Dar am continuat să ne considerăm prieteni foarte buni. "Ca amică şi ca mamă de pisică" (aşa zice el), declar pe propria răspundere că e soi bun, din genul acela de oameni atât de rari încât ceilalţi cred că e ceva în neregulă cu ei.
Ultima oară când am stat la taclale mai pe îndelete, după o lungă perioadă de timp, a fost în decembrie, la Berlin, când a luat cele mai importante două premii ale Academiei Europene de Film. Am aflat atunci că-şi luase un videotelefon mobil pentru ca băieţelul său, Vladimir, care are trei ani, să nu uite cum arată. Tot atunci mi-a spus că se simte foarte prost pentru că în timpul cât a umblat cu filmul, n-a mai avut timp pentru familie. Când s-a întors la Bucureşti, i-a fost jenă să-şi deranjeze prietenii şi să-i roage să-l ia cu maşina de la aeroport. A preferat să ia taxiul de la Otopeni.
***
Încercările de a-l convinge pe Cristi să dialogheze cu mine pentru Esquire au continuat în februarie. Spusese că e de acord să ne întâlnim, prieteneşte. Nu s-a întâmplat. Am încercat de mai multe ori să-l prind la telefon. N-am reuşit. De regulă, nu era prin ţară. Sau, dacă era într-una din cele câteva zile pe lună petrecute acasă, nu răspundea. N-a refuzat chiar toate interviurile (mai ales că majoritatea veneau din străinătate), doar că le-a rărit, refuzând pe cine putea. Adică pe mine.În februarie, când eram la Berlin la Festivalul de film, am primit următorul sms: "Cum o chema pe prietena lui micky mouse? Vrea Vladimir să ştie si eu am uitat". L-am interpretat aşa: îl macină că m-a refuzat şi-mi oferă o bomboană, deci pot relua asediul. La întoarcere, l-am sunat. După mai multe apeluri neduse până la capăt (de când cu Palme d'Or-ul, Cristi are o asistentă spre care sunt direcţionate apelurile când el nu răspunde), am reuşit să-l prind. Singurul lucru pe care l-am obţinut (nu puţin) a fost să accepte să răspundă în scris la nişte întrebări. Am înţeles printre rânduri că era maximum pe care mi-l oferea. Nu mai avea chef să se vadă cu oamenii şi să turuie. Am mai înţeles că în calitate de prietenă trebuia să am răbdare, iar ca jurnalist să cred şi să nu cercetez. Asta se întâmpla cu două-trei zile înainte de decernarea Premiilor César, la care se gândea să meargă. Premiile se dădeau în weekend, dar marţi - a spus el - pot răspunde. Deci i-am trimis întrebările pe mail. Iată câteva:
- Te-a obosit ultimul an? În ce fel? Putea fi mai uşor?
- După un an de când ai luat Palme d'Or-ul, ai reuşit să începi să te detaşezi ca să te ocupi de alte proiecte? Ţi-e greu să te detaşezi?
- Care a fost cel mai mare succes personal al numeroaselor călătorii pe care le-ai făcut timp de un an de zile?
- Ai simţit presiune mare pe umerii tăi în acest an, ceva de genul că salvarea cinematografiei stă mai ales în tine?
A urmat un răgaz de politeţe de câteva zile, punctat de mai multe sms-uri benigne de genul "vezi k ai intrebarile p mail". Nu doar sms-urile au rămas fără răspuns, ci şi apelurile pe mobil. L-am reîntâlnit pe Chouchou (cum i-a spus presa franceză la Cannes şi cum îi spune şi Anamaria Marinca) la conferinţa de presă de la Bucureşti a delegatului general al Festivalului de la Cannes. Am observat că glisasem, nu ştiu de ce, de la cald odihnitor la rece absolut.
"Dar ai înţeles greşit", mi-a spus. "N-am promis că-ţi răspund la întrebări şi oricum nu am timp. Crede-mă, nu am timp."
Simţindu-i iritarea din glas, dar simţind şi mai acut presiunea termenului de predare, am hotărât să-i caut apropiaţii. Am dat telefoane şi mailuri. L-am mai sunat o dată şi pe Cristi, dar n-am reuşit să obţin decât un sms: "Dorm cu Vladimir. Sunt mama azi. Maine ok?".
Ce să fie OK?
"Vbim."
Nu s-a întâmplat. Pe 11 martie 2008 i-am dat un mesaj cerându-i numărul de telefon al soţiei, să vorbesc şi cu ea. Punct lovit. M-a sunat imediat ca să-mi spună că nu e de acord să vorbesc cu Isabela. "Nu amestec lucrurile", mi-a spus. Mi-a promis totuşi că în avionul spre Sofia o să arunce un ochi pe întrebări şi, poate, o să şi răspundă.
***
Am trecut la planul B - discuţii cu oamenii care i-au fost aproape în ultima vreme. Am sperat totuşi că, simţindu-se încercuit, se va "preda" singur. Dacă nu va ceda, voi avea măcar portretul lui în mozaic. Scopul meu era să încerc să aflu de unde vine forţa acestui "mic om mare", cum a rezistat acestui an infernal, dacă a avut scăpări, ce mecanisme de apărare deţine...Primul cu care m-am întâlnit a fost Vlad Ivanov, interpretul domnului Bebe din 432. În cafeneaua de pe Titulescu pot fuma deoarece chelnerul l-a recunoscut. (Cred că i-a fost frică de el.) Vlad tocmai a aflat că va avea de la Cristi rolul principal într-un mediumetraj din seria Amintiri din Epoca de Aur. Va fi şoferul unui camion care transportă găini. "Ce are Mungiu atât de deosebit?", zic.
"Stabileşte de la bun început o relaţie extrem de profesională şi de normală cu toată lumea. Pe platou se impune exact prin calitatea lui umană şi profesională. La scena fundamentală a filmului, avortul, a fost foarte, foarte greu, dar nu l-am auzit niciodată după o dublă strigând: «Stoooop!». Venea la urechea fiecăruia şi dădea indicaţii pe un ton extrem de jos, de liniştit. Tot timpul avea grijă - «Mai puteţi? Vreţi o pauză?!». Ştie clar cum să-şi conducă actorii şi nu o face ca să obţină neapărat doar un rezultat."
Bun, asta am înţeles. Dar cum face de e atât de enervant de stăpân pe sine? Robot nu-i. Cum a rezistat la un an de zile de umblat prin toată lumea, la interviuri, oameni noi, nedormit, fus orar, platfus etc.? "Asta te întreb şi eu", zice Vlad. "La Los Angeles a dat cinci ore interviuri încontinuu. Cred că şi o pisică dacă venea să-i ceară un interviu, i-ar fi dat."
Vlad s-a împrietenit cu Cristi cu care are o relaţie "normală şi sinceră". Îi place că prietenul lui ştie să-şi apere actorii, că se poartă tot timpul aşa cum este, că evită să-şi expună viaţa personală pe tarabe.
Revin: ce face de e atât de rezistent? "Nu ştiu cum a rezistat, dacă a luat pastile sau nu. Cert e că are un echilibru şi o forţă de muncă extraordinare. Am fost înainte de Premiile Gopo la biroul lui de la Mobra Films şi în spatele lui trona o planşetă plină cu stick-uri, iar el spunea: «Uite, Vlad, jumătate din ce-i aici trebuie să rezolv într-o săptămână». Dar nu ştiu care sunt resorturile interioare care îi dau această forţă. O are şi bravo lui că o are".
Cred că nimeni nu mă poate lămuri, poate cu atât mai puţin Cristi. Totuşi, am tot mai mult senzaţia, pe măsură ce înaintez în material şi-mi revăd propriile amintiri, că n-o să-l pot descifra pe Cristi decât cel mult prin intermediul celorlalţi. El e foarte discret. Lucrurile pe care acceptă să le spună despre sine sunt vârful aisbergului. Travaliul cu sine, nesiguranţa, strânsul din dinţi, încordarea muşchilor, spaimele se petrec la mari adâncimi, în interior. Din pudoare, nu ridică oblonul. Poate ar trebui să iei ce spune despre sine şi să înmulţeşti cu 10. Sau cu 100. Mi-a spus recent că a început să aibă insomnii. Luaţi asta şi înmulţiţi cu 10. Sau cu 100.
L-am sunat pe urmă pe regizorul Hanno Höfer, care era undeva în judeţul Timiş.
"Ce are Mungiu de e aşa rezistent?"
"Nu ştiu, voinţă, putere de concentrare. Oricum, cred că ce a venit după 432 a fost mai greu decât realizarea filmului. Nu e chiar aşa simplu să faci ocolul lumii într-un singur an."
"Dacă te rog să-l defineşti în trei cuvinte?"
"Talent, putere de muncă, excelent organizator."
Cristi şi Hanno se ştiu din 1994, din facultate. Hanno a jucat şi în Mâna lui Paulişta. Acum sunt şi parteneri de afaceri şi deţin, alături de Oleg Mutu, Mobra Films. Nu s-a certat niciodată cu Cristi, pentru că "n-a fost cazul". Despre defecte nu prea are ce să spună, căci "dacă le are, le ţine bine ascunse".
"Dar de ce nu vorbeşti cu Cristi?", mă întreabă. "El de ce nu-ţi răspunde?" Hanno are probabil impresia că acţionez prin spatele lui Cristi şi că, în calitate de prieten, n-ar trebui să accepte unde Mungiu refuză. Asta-mi place la acest articol: Cristi n-are timp/chef de mine, dar prietenii lui nu mă pot refuza căci e vorba de un text despre Cristi. Anamaria Marinca, Otilia din 432, în filmări la The Countess, în regia lui Julie Delpy, îşi face timp de mail:
"Berlin. O cameră oarecare de hotel, sunt într-o pauză între filmări. Mă uit la ceas: e 00:00. Mă uit pe fereastră şi gânduri îmi zboară afară... E complicat să scriu despre Cristian. Zâmbesc - lui îi place cuvântul ăsta... «complicat». Cu el timpul curge transparent, preţios, delicat... Cu el e simplu. El îmi spune că e bine şi eu îl cred. El are nevoie de mine şi eu ştiu când. Cu el pot sta 18 ore pe un platou de filmare. Niciodată nu e prea mult. Niciodată nu e prea puţin. Se dă motor. Cristian se uită la Oleg şi Oleg simte şi vine cu camera mai aproape... mai aproape. E un prim-plan într-un film fără prim-planuri... Iar eu simt camera pulsând lângă mine. Aproape de tot."
N-ar trebui să comentez, dar nu mă pot abţine. Între Cristi şi Anamaria e o complicitate evidentă. Ca şi cu Oleg, între ei cuvintele răsar doar ca să confirme un soi de înţelegere nonverbală. I-am văzut anul trecut, la Berlin. Unul începea o propoziţie şi celălalt o termina. Le displăceau aceleaşi restaurante unde am încercat să ne oprim. Au comandat într-un final acelaşi soi de băutură, grog.
Ioana Uricaru a fost colegă de facultate cu Cristi, Hanno şi Oleg. Acum face un doctorat în SUA, dar a rămas bună prietenă cu Cristi. Înainte de a-l cunoaşte, îi citea articolele din Opinia Studenţească. I-a apropiat faptul că amândoi mai făcuseră o facultate înainte de film, filologia. Afinitatea nu s-a oprit aici.
"Cristi e o persoană extrem de discretă şi, la fel ca mine, foarte atent şi selectiv în relaţiile umane. Ne-a luat vreo doi ani buni până să ne împrietenim. Uneori chiar mă întreb dacă e pe deplin conştient de imensul lui talent. Când plănuieşte să realizeze ceva e pregătit să muncească din greu, să nu se aştepte la nimic şi să spună «mulţumesc». Şi să renunţe - dacă se pune cumva vreo problemă de etică, de morală ori de compasiune umană. E mereu atent la sentimentele celor din jur, mereu gata să-ţi asculte confesiunile, mereu pregătit să aplaneze un conflict."
Uricaru, fiica scriitorului Eugen Uricariu, a crescut într-un mediu literar. A văzut de mică artişti şi a învăţat să separe celofanul de adevăr. "Întotdeauna am încercat să ocolesc acea specie de artişti care au impresia că talentul personal sau admiraţia publică le dau dreptul să fie egoişti, aroganţi sau plini de ei. Ba, chiar se simt datori să devină persoane dificile (sau, cum zic americanii despre regizorul Julian Schnabel, «obnoxious»). Cristian nu e deloc aşa."
Mă bucur că Ioana a adus vorba de Schnabel. Cred că ştiu şi de ce. La începutul anului, pictorul-cineast (care pare opusul lui Cristi în toate cele) a făcut o declaraţie publică necolegială şi neadevărată, spunând că Palme d'Or-ul i s-a dat lui Mungiu din raţiuni politice şi că filmul său, Le scaphandre et le papillon (Scafandrul şi fluturele), a fost favorit până în ultima zi a Cannes-ului.
Când am încercat la un moment dat să aflu părerea lui Cristi despre cuvintele necavalereşti ale lui Schnabel, s-a abţinut să comenteze. Mungiu, spune Ioana, are în sânge acea generozitate care li se recomandă ca exerciţiu artiştilor, mai ales celor care lucrează cu o echipă: "Nu vă concentraţi asupra voastră. Concentraţi-vă asupra celuilalt - personajul pe care vreţi să-l creaţi, partenerul căruia trebuie să-i daţi replica, colaboratorului care vă propune o soluţie. În loc să vorbiţi, ascultaţi".
Laura Vasiliu este şi ea impresionată de personalitatea lui Cristi şi, ca şi ceilalţi prieteni, nu trage o linie între om şi artist: "Cristian, în viaţa lui de zi cu zi, e aceeaşi persoană pe care o văd oamenii la televiziune sau ale cărei interviuri le citesc. Duce cu el lumina, blândeţea, grija pentru cei din jur. Nu-i place să fie lăudat şi chiar într-o emisiune, când era ridicat în slăvi de prezentator, i-a spus acestuia că se înşeală şi că totul nu e decât masca imaginii lui publice. Glumea, desigur".
Pentru interpreta Găbiţei, care îmi scrie într-o duminică liberă, din Târgovişte, unde joacă la Teatrul Tony Bulandra, Cristi capătă - ca şi numele pe care îl poartă (mungiu înseamnă lumânărar) - o aură aproape mistică. "Toată lumea ştie cât de calm e Cristian. Eu vreau să spun mai mult decât atât. Răspândeşte în jur o pace pe care o întâlneşti numai la oamenii înaintaţi spiritual. L-a dăruit Dumnezeu cu multă iubire de care profităm noi toţi."
Îi ţin minte la Cannes. Cristi le ţinea pe Anamaria şi pe Laura de mână pe covorul roşu, ca să le dea curaj. Am revăzut apoi echipa anul trecut la Festivalul de la Sfântu Gheorghe. Unul într-altul ca găinile. Nu se văzuseră de câteva luni. N-aveau chef de nimic altceva decât să stea împreună, indiferent unde - pe plajă, la piscină sau la cârciuma din sat.
***
15 martie 2008, ora 19:00, sms de la Cristi: "Am rasp la maj intreb. Revad maine dim si le trimit".E adevărat. Răspunsurile sosesc. "Cred că şi pe tine te-a obosit acest an", începe el, politicos. Continuarea, însă, spune mai multe: "Nu mai am chef să răspund la telefon, să mă văd cu oameni - chiar şi drăguţi - şi în general cel mai tare îmi doresc să fiu lăsat în pace. Printre altele, m-a obosit enorm obligaţia de a da zeci şi sute de interviuri despre film, în care a trebuit să repet ca un papagal aceleaşi lucruri - un fel de play-back intelectual, dacă vrei".
Deşi e implicat în activităţile Mobra Films, spune că îi e greu să se reseteze. "Cel mai complicat e să mă eliberez de prea multele solicitări de toate felurile pe care le primeşti în urma unui asemenea succes. Continuu să primesc constant, spre lectură, scenarii americane - chestie care nu mă ajută să trec mai departe cu ale mele, ci îmi pune mereu în faţă întrebarea: ce trebuie să fac mai departe?"
Ştiu că, imediat după Cannes, mi-a spus că nu vrea să facă film în SUA, cel puţin nu încă. Mai bine. Majoritatea celor care pleacă la Hollywood imediat după un mare succes o dau în bară. Turul lumii într-un an ar face un bun subiect de film. Unul american. Pentru un om în carne şi oase, experienţa e extenuantă, dar din cuvintele lui Cristi, obişnuit să facă haz de necaz, nu poţi să-ţi faci decât o idee vagă despre cum a suportat-o.
"Am avut câteva călătorii care mi-au testat limitele fizice: ca să ajung la Telluride, în Colorado, am zburat Paris-New York şapte ore, apoi New York - Chicago patru ore, Chicago-Denver trei ore, apoi mers la un hotel lângă un aeroport unde am dormit două ore, apoi am aşteptat cinci ore plecarea avionului, după care am zburat încă două ore cu o avionetă de 20 de locuri pe care o bătea vântul prin munţii Colorado-ului. În total, 21 de ore de la plecare până la sosire. M-a întâmpinat o doamnă numai zâmbet cu cuvintele: «La revedere!». Mai fuseseră români pe acolo, şi organizatorii, altfel foarte amabili, reţinuseră ceva cuvinte în română, dar nu şi când se folosesc. După cinci zile în Telluride, având o zi liberă până la începerea Festivalului din Toronto, am zburat pentru 24 de ore în Mexic."
"Şi am mai avut un traseu straniu odată: Bucureşti-Paris-Mumbai, unde am asistat la o filmare de noapte de film indian - Goa - din cauză că sponsorul festivalului era Air India şi oriunde călătoreai trebuia s-o faci doar cu liniile indiene, indiferent cât dura drumul - iar, după cinci zile la Goa, ca să ajung în sud, în Taiwan, am zburat întâi în nord, la Mumbai, apoi mai în nord, la New Delhi, apoi în Hong-Kong, unde am ajuns la 5 dimineaţa şi am constatat că nu am viza bună pentru Taiwan. După şapte ore de intervenţii s-a făcut o derogare diplomatică pentru persoana mea şi mi s-a acordat în mod excepţional viza pe aeroport. (În general, în Asia, respectul pe care oamenii îl au pentru Palme d'Or e enorm.) După trei zile în Taiwan, am zburat spre România prin Berlin, unde am stat mai puţin de 24 de ore - cât să-mi iau premiile de la Academia Europeană de Film."
Şi să nu-şi închipuie cineva că, obosit după drum, Cristi se putea încuia îmbufnat în cameră sau că putea refuza vreo cină sau că fugea în oraş să-şi ia gablonţuri. Locul care i-a plăcut cel mai mult rămâne Cannes-ul, unde "simţi timp de o săptămână că filmul tău e cel mai important din lume". Eşti băgat în seamă, corcolit, dai interviuri, ţi se fac fotografii, eşti la un loc cu crema cinematografiei mondiale. Dar acest succes naşte o muncă ce are mai puţină legătură cu filmul şi mai multă cu relaţiile publice.
"N-am văzut nimic din Copenhaga, din Tokio, din Stockholm. În Mexico City, cum ţi-am zis, am stat doar o zi, la Zürich o după-amiază. Cred că din fiecare dintre locurile în care am fost am plecat cu frustrarea asta - că ar fi fost mişto dacă aş fi avut timp şi să văd ceva. Călătoreala asta nu e deloc cum îţi închipui. În cele vreo 20 de festivaluri în care am fost n-am avut timp să văd nici un film. Doar la Pusan, în Coreea, fiind în juriu, am văzut filme, însă eram atât de distrus de oboseală şi de diferenţa de fus orar că la majoritatea am aţipit."
Turism, deci, n-a făcut. Cel mai mult i-au plăcut locurile de unde a plecat "cu ceva memorabil: o întâmplare, o emoţie, o imagine".
"În Coreea au descuiat special aeroportul pentru mine la 4 dimineaţa, iar la plecare, şoferul de taxi care m-a condus la aeroport şi-a lăudat poporul, şi-a exprimat admiraţia faţă de europeni şi mi-a mulţumit că i-am vizitat ţara. Nu ştia cine sunt, doar că sunt oaspete la festival. Mă gândeam cam ce impresie lasă unui străin şoferii de taxi din Otopeni care te fură de cum ai pus piciorul în ţară, ca să ştii din pornire unde ai ajuns."
Nu ştiu cum a reuşit Cristi să ţină minte reacţii memorabile de la proiecţiile filmului şi cum de nu le încurcă, pentru că ştiu de la el că nu mai ţine minte figurile oamenilor cu care a făcut cunoştinţă şi că se uită ca mâţa-n calendar la cărţile de vizită pe care le-a primit, întrebându-se cine sunt toţi acei oameni.
"În Israel, o doamnă plecată din România s-a descărcat la sfârşitul proiecţiei plângând în ciuda tuturor celor de faţă, recunoscând în povestea filmului ceea ce i se întâmplase când era tânără. În Washington, altă doamnă a venit lividă după proiecţie să-mi spună că a avut o revelaţie şi că îşi vede viaţa în alt fel după ce a văzut filmul. La Varşovia, în seara de după proiecţie, un spectator care ne-a zărit trecând pe stradă a ieşit din bar şi a strigat după noi: «Oscar for Romania!»"
Cristi mi-a spus că pot să caut pe internet ca să văd ce întrebări i s-au pus mai des, dar ştiu de la Vlad Ivanov că a avut răbdarea să răspundă de fiecare dată, plus talentul de a-l face pe reporter să creadă că a pus o întrebare deşteaptă (chiar şi când nu era cazul).
"În Japonia, ca regulă, ziariştii erau toţi impecabil pregătiţi pentru interviuri: ştiau cum se cheamă Universitatea din Iaşi unde am învăţat engleza, că am filmat la Hotel Astoria, lângă Gara de Nord, în Bucureşti, că celălalt hotel e filmat la Ploieşti, şi tot aşa. Majoritatea ziariştilor japonezi apelaseră la un vorbitor de română ca să se ajute la documentare. Ataşatul meu de presă japonez a văzut filmul în fiecare zi pe perioada şederii mele acolo şi a ajuns să mă întrebe ce semnificaţie au plăcuţele de la maşini, m-a pus să-i traduc versurile cântecului de final şi numele de familie al Găbiţei - Drăguţ -, şi multe altele. Nu ţinea de obligaţia lui legată de job. Era o chestiune de interes şi de respect."
Şi în România oamenii sunt dornici să-i vorbească. "E incredibil să vezi câtă nevoie au românii de a se simţi mândri pentru ceva. Când sunt singur, îmi face întotdeauna plăcere şi, dacă situaţia permite, stau de vorbă cu oricine are să-mi zică ceva."
Mulţi, în special oameni din cinematografie, i-au zis că ar trebui să-şi folosească succesul ca să schimbe ceva. La sfârşitul anului, a iniţiat o dezbatere despre filmul românesc la care au venit câţiva colegi, oficiali de la Ministerul Culturii şi Cultelor şi CNC, presă. Se întâmpla înainte de Globurile de Aur şi de anunţarea listei scurte în vederea nominalizărilor la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Cristi plănuia de câteva luni acea dezbatere, dar fusese mai mult plecat. Ideea era de a folosi momentul pentru a da un brânci şi a provoca o schimbare structurală în cinematografia română. Apărea atunci în ochii multora ca un fel de Prâslea cel Voinic al cărui măr de aur cannez aruncat peste ţară va înmulţi cinematografele, va spori finanţările, va rezolva practic toate hibele. Acum, Mungiu nu mai e atât de optimist. Dimpotrivă.
"Am încercat, atâta cât am putut, să fac ce a ţinut de mine pentru organizarea cinematografiei din România, însă, atâta vreme cât evităm exerciţiul critic tranşant de a zice: asta e valoare, asta e gunoi şi impostură - n-avem nici o şansă de a însănătoşi lucrurile. Există o şmecherie atât de înrădăcinată la noi, o corupţie şi o solidaritate în mediocritate şi interes atât de copleşitoare încât, la un moment dat, e mai realist s-o laşi baltă cu salvatul societăţii şi/sau al cinematografiei şi să încerci măcar să te salvezi pe tine."
Înainte de a se decide să-mi răspundă la întrebări, Cristi mi-a spus că nu ne-am prea ocupat în ultimii ani de prietenia noastră. Am zis în glumă că răspunsul la întrebări ar fi un prim pas în aranjarea problemei. Pe 17 martie 2008, după ce îi confirm că am primit răspunsurile, primesc acest sms, fără nici o legătură cu Cannes-ul sau cu problemele cinematografiei româneşti: "Pupă pe Miorţăilă".
Cristian Mungiu, povestitor
S-a născut la Iaşi în 1968. Zodia Taurului. A absolvit Filologia la Iaşi, după care regia de film la Bucureşti. A fost regizor secund la Capitaine Conan de Bertrand Tavernier şi Train de vie de Radu Mihăileanu. În 2000 a făcut scurtmetrajele Zapping, Corul pompierilor şi Nici o întâmplare. A debutat în lungmetraj cu Occident, selecţionat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs. În 2005 a făcut scurt metrajul Curcanii nu zboară, inclus în proiectul Lost and Found, prezentat la Festivalul de la Berlin. Cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a câştigat, în 2007, premiul Palme d'Or.
Notă: Vă invităm să citiţi 7 scenarii, de Cristian Mungiu, publicate la Editura LiterNet.