Este greu de imaginat că o actriţă atât de genială şi de frumoasă precum Cate Blanchett nu consideră că are prea mult sex appeal, dar toată viaţa s-a simţit ciudat încercând să trăiască la înălţimea imaginii de nimfă fierbinte. "Am fost întotdeauna prea slabă şi osoasă pentru a concura la acel nivel", oftează Blanchett. "N-am simţit niciodată că aş putea să trăiesc conform mitului de sirenă sexy sau ceva de genul ăsta. Nu sunt genul de femeie care să captiveze bărbaţii în felul ăsta. Poate că a fost un lucru bun, pentru că aşa îmi fac griji numai pentru carieră şi nu trebuie să mă preocup mereu să arăt cât mai grozav pe covorul roşu. Uneori aş vrea să pot fi sexy, dar cred că m-am descurcat binişor cu ceea ce am!"
Nu mulţi bărbaţi ar fi de acord cu pesimista viziune a lui Cate apropo de trăsăturile ei frapante. Categoric nu George Clooney, universal recunoscut drept cel mai sexi bărbat în viaţă şi care a lucrat cu Blanchett la filmul The Good German. "Cate este incredibil de talentată şi ridică ştacheta foarte sus în ceea ce priveşte felul în care lucrezi", spune Clooney. "De asemenea, e şi foarte frumoasă şi foarte determinată. E aşa de bună încât te întrebi dacă te poţi ridica la nivelul ei şi mi-ar plăcea s-o văd luând un Oscar. E cea mai bună din branşă."
Filmul făcut de Blanchett în 2006, Notes on a Scandal, nu a făcut nimic să contrazică această idee. Vedeta australiană cu pielea ca alabastrul a arătat cât de talentată şi de şireată poate să fie dincolo de toată această frumuseţe. Fără a juca strident, ea a dat viaţă veritabilului iad în care trăieşte o profesoară de liceu ce are o aventură sexuală cu un elev de 15 ani şi care e şantajată de o femeie mai în vârstă şi obsesiv de geloasă, jucată splendid de veninos de către Dame Judy Dench. În interviul care urmează, Blanchett vorbeşte despre viaţa ei, despre veşnicele îndoieli legate de activitatea sa, precum şi despre decizia de a reduce din roluri pentru a deveni co-regizor (împreună cu soţul ei, scenaristul Andrew Upton) la Sydney Theatre Company, începând cu ianuarie 2008. La 37 de ani, Blanchett îşi împarte timpul între Londra şi Sydney şi are grijă de cei doi copii ai lor, Dashiell John, de 5 ani, şi Roman, de 2 ani.
Jan Janssen: Cate, în ultimii ani îmi pare că ai inundat ecranele...
Cate Blanchett: Da. Acum ştiu cum se simte Jude Law! Mi-aş dori să fie un pic mai mult spaţiu între filmele mele, pentru că îţi poţi plictisi publicul dacă îţi vede faţa prea mult pe ecran. Dar sunt foarte mulţumită cu toate aceste filme şi sper că publicul nu va simţi sătul de mine. Partea bună e că toate aceste filme sunt destul de diferite şi mi-ar plăcea să cred că fiecare dintre ele îşi va găsi propriul public.
J.J.: Te simţi presată?
C.B.: E dificil numai când vine vorba să zbor de la Sidney la Los Angeles sau la New York. Nu vă puteţi imagina un zbor mai odios, atunci când e vorba de copii. Până la Los Angeles sunt 14 ore şi sunt încă 5 până la New York. Programul de somn al copiilor se dă complet peste cap şi nu-mi rămâne decât să fac tot posibilul pentru a-i menţine calmi şi a-i distra în timp ce dau o serie de interviuri. Dar nu am ajuns încă la capătul puterilor, aşa că o să vă anunţ când va începe să-mi crească pulsul! (râde)
J.J.: Cum ai abordat rolul din Notes on a Scandal?
C.B.: Cu multă nerăbdare! Dar să o joc pe Sheba a fost cea mai dificilă misiune din carieră. Aş spune chiar că a fost cel mai greu rol al carierei mele. Nu sunt o pudică, dar cred că am fost surprinsă de cât de respingătoare din punct de vedere moral mi s-a părut întreaga idee a profesorului care are o aventură cu un elev. De obicei, asta nu e o problemă pentru că nu sunt genul de actriţă ce simte că trebuie să-şi relaţioneze personajul la propria sa experienţă de viaţă. Cred că, în cele din urmă, ăsta e un mod simplist de a privi orice personaj. Dar în acest caz a existat un anume grad de disconfort în încercarea de a intra în pielea acestui personaj, deoarece comportamentul ei îmi încalcă paradigma morală. Mă mândresc cu faptul că nu-mi judec personajele, că nu-mi privesc publicul de sus şi că-i las pe oameni să decidă ce şi cum. Dar mi-a fost greu să accept că te poţi culca cu un puşti de 15 ani.
J.J.: Este vorba doar de atracţie sexuală într-o formă perversă, sau un soi de strigăt de ajutor?
C.B.: E mai mult un act de auto-distrugere. Chiar dacă pare să fie fericită în căsătorie şi chiar dacă are copii, ea n-a avut în viaţă niciun fel de împlinire. Chestia ciudată este că e căsătorită cu un bărbat mai în vârstă şi că şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii adulte în afara propriei ei grupe de vârstă. Prin urmare, se simte teribil de singură. În cea mai mare parte a vieţii s-a simţit ca o adolescentă aşa că, odată ce am înţeles că impulsul de a avea o aventură cu studentul ei e fapta unei femei distructive care a vrut să-şi distrugă existenţa, totul a fost simplu.
J.J.: Elementul sexual al poveştii şi propriile tale îndoieli apropo de subiect ţi-au îngreunat misiunea de a deveni această femeie?
C.B.: Nu, nu! Tensiunea suplimentară mai degrabă te ajută în muncă şi te face să te alimentezi din acest chin interior. Problema principală este că Sheba este o femeie ce doreşte, la un anumit nivel, să fie expusă, şi mie îmi e complet străin un astfel de impuls. E ciudat că un actor face această declaraţie, dar adevărul este că nu sunt o exhibiţionistă. De aceea spun mereu că sunt gata să renunţ la actorie. Îmi este foarte greu să joc deşi, odată ajunsă pe platou, am tendinţa de a mă pierde în rol şi nu mă mai gândesc decât la meserie!
J.J.: Eşti genul de actriţă ce reacţionează ceva de genul atracţie-repulsie apropo de personaj?
C.B.: Nu chiar. Tind să mă uit la filmul în sine şi să aflu ce fel de contribuţie va avea personajul meu. Ăsta e principalul motiv pentru care am făcut Babel, de exemplu. Practic, 95% din timpii de ecran am gemut şi-am sângerat pe podeaua unei colibe. Asta a devenit un soi de glumă pentru Alejandro (Inarittu, regizorul filmului). În fiecare zi apăream în aceeaşi cameră din sat şi întrebam "Unde mă vrei azi, Alejandro? Probabil în colţ, pe saltea, acoperită cu sânge." (râde) Cealaltă parte interesantă din film a fost să mă las cărată în mod repetat de către Brad (Pitt), pe umărul lui, peste un deal. Trebuie să recunosc, Brad e într-o formă incredibilă şi nu s-a plâns niciodată. Mă rog, spre sfârşitul zilei s-a plâns un pic!
J.J.: A fost dificil să filmezi în deşertul marocan?
C.B.: Nu e prima alegere în ceea ce priveşte mediul de lucru... dar deşertul are o frumuseţe ce nu poate fi negată. Pentru mine, uneori a fost chiar crâncen. Cel mai rău a fost când mi-am dat seama că, în timp ce voi filma trântită pe pământ, echipajul va turna pe mine zeamă de carne pentru a atrage muştele. La un moment dat am văzut un tip cu o sticlă veche în jurul căreia roiau o mulţime de muşte şi mi-am dat seama că era dresorul de muşte şi că urma să elibereze muştele ca să mi se aşeze pe rană. Mă puteam lipsi de asta...
J.J.: George Clooney spune că meritai să câştigi un Oscar pentru The Good German!
C.B.: (zâmbeşte) Ce drăguţ din partea lui... George este un tip grozav şi mi-a plăcut enorm să filmez cu el. E foarte arătos în uniformă şi a fost interesant să facem un asemenea film de modă veche. George este, de asemenea, unul dintre cei mai relaxaţi şi mai siguri pe ei oameni de pe planetă. M-am speriat că mă va considera o stresată iritantă, pentru că el e atât de calm şi dezinvolt.
J.J.: Te simţi vreodată sfârşită de oboseală din pricina muncii şi a copiilor?
C.B.: Problema este că mi-e greu să refuz ceea ce simt că sunt proiecte interesante. Nu-mi fac prea multe planuri în avans - trec de la un proiect la altul şi uneori mă trezesc că am făcut mai multe filme unul după altul, deşi mi-am jurat să-mi iau vreun an de pauză! Presupun că sunt dependentă de tensiunea şi de chinul pe care mi le produc ori de câte ori mă pregătesc pentru un rol. Dar nu mă pot abţine. Asta mi-e meseria.
J.J.: Ce fel de provocare este transformarea în co-regizor (împreună cu soţul ei Andrew Upton) la Sydney Theatre Company?
C.B.: De fapt, e o uşurare. În acest fel stau şi eu mai mulţi ani într-un singur loc! Voi avea doar trei luni pe an pentru a face filme şi nu voi mai putea decide dintr-o dată că fac filmul ăsta sau filmul ăla! Deci, pentru mine, a sta la casa mea şi a avea grijă de copii e o noţiune oarecum exotică! Viaţa mea a fost o călătorie continuă şi... Mă simt vinovată atunci când este vorba de copiii mei. Andrew este scriitor, aşa că se poate adapta la colindatul meu prin lume. În mod ciudat, şi copiii iubesc călătoriile dar aş prefera să le ofer nişte stabilitate geografică.
J.J.: Crezi că-ţi va fi dor de acest stil de viaţă alert?
C.B.: (suspină) Uneori mă preocupă, dar îmi revin. Pentru mine, asta e o modalitate bună de a-mi schimba viaţa în bine. Există o mulţime de actori foarte normali care fac un singur rol pe an şi, de fapt, am ales în mod deliberat să duc o viaţă mai normală alături de familia mea.
J.J.: Soţul tău este fericit că te aşezi la casa ta?
C.B.: Sunt foarte norocoasă să am un soţ care mi-a fost întotdeauna alături şi care nu mi-a impus niciodată nimic. Sunt încântată la culme că putem trăi şi lucra împreună în Sidney şi că le putem oferi stabilitate copiilor noştri. Îmi place să fiu mamă. Este cel mai puţin stresant lucru pe care l-am făcut în viaţă, pentru că actoria a fost întotdeauna o sursă de nelinişte, chiar dacă asta-i viaţa pe care am ales-o pentru mine şi chiar dacă am fost foarte norocoasă. Prima mea iubire e familia. Sunt oaza mea şi mă bucură tot ceea ce primesc din joaca cu copiii şi din grija pe care le-o port.