Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

În timpul castingurilor îţi dai seama câţi actori buni sunt nefolosiţi


Andrei Rus, o discuţie cu Marian Crişan

27.03.2009
Republik, octombrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrei Rus: Când am aflat la sfârşitul lunii mai 2008 că a câştigat Palme d'Or la Cannes pentru scurt-metrajul Megatron mi-am dat seama că nu auzisem niciodată numele lui Marian Crişan rostit în preajma mea. Nu. Mint. Cred că îl menţionase Andrei Gorzo în perioada în care viziona filme pentru selecţia festivalului NexT. Îmi recomandase atunci să văd, dacă pot, Portret de familie şi Amatorul pe care a sfârşit prin a le include în programul festivalului. Nu mi-a venit să cred că Hou Hsiao-hsien, preşedintele juriului de la Cannes şi unul dintre cineaştii mei preferaţi, a premiat un român; unul despre care mai nimeni nu vorbea înainte de ceremonia de închidere de pe croazetă.

Cum trebuie să arate un film românesc pe care să-l aprecieze un cineast atât de modern? La TIFF, am aşteptat sceptic să văd dacă Hou se înşelase. După experienţa
432 din 2007, nu mai cred în jurii şi în palmarese. Sincer, nu mă aşteptam să-mi placă. Părerile cunoscuţilor care îl văzuseră la Cannes erau extrem de diferite. Cel mai des era asociat stilului lui Cristi Puiu, de departe cel mai interesant om de cinema din încă prea necinefila noastră ţărişoară. De câteva ori, reacţia celor întrebaţi de mine despre calitatea lui Megatron ar fi meritat să fie imortalizată. Ce pierdere enormă pentru dumneavoastră că nu le puteţi vedea feţele schimonosindu-se intelectual în timp ce susţineau că e "Hmm... cam plat. Încă un film românesc realist în stilul lui Puiu." Nu-i nimic. Puteţi studia mimica mea când sunt întrebat despre 432. E cam acelaşi lucru.

Altora, ce-i drept, le plăcuse. Şi mie la fel. În cele aproape 15 minute ale filmului, s-a născut un regizor sub ochii mei. Sigur, ochii mei sunt cam ignoranţi. Marian Crişan s-a născut de fapt demult, în 1976, în Salonta. A absolvit aceeaşi facultate de film ca mine. Atunci însă, în 1999, se numea ATF. Acum se numeşte UNATC. După absolvire, a intrat pe piaţa videoclipurilor fiind, din câte am înţeles de la alţii, unul dintre cei mai căutaţi regizori din lumea muzicală autohtonă. A realizat videoclipuri pentru Akcent, Puya, Coma sau Anna Lesko. Şi pentru mulţi alţii. De altfel, acesta a fost şi punctul de pornire al discuţiei noastre. L-am întrebat următoarele:


Andrei Rus: De când faci clipuri? De la începuturile Atomicului?
Marian Crişan: Nu, cred că fac parte din a doua generaţie de regizori de clipuri. Prin 2000 am început. Nu prea aveam ce să fac atunci, fiindcă nu voiam să mă angajez într-o televiziune. Aşa că am regizat un clip test pentru trupa Coma. Se numea Nu vreau, fetiţo, casă şi era o parodie la alte trupe româneşti. Ne-am distrat şi ne-am zis că o să facem clipuri numai la trupe care ne plac. Eram idealişti atunci, dar apoi, când nu am mai avut ce mânca am început să realizăm clipuri pentru oricine ne chema.


"Eu cred că dacă stai destul de mult timp într-un loc oarecare, până la urmă acolo se va întâmpla ceva."

A.R.: Pe mine mă interesa de fapt să vorbim despre filmele lui. Mi-a oferit, cu multă amabilitate, copii ale câtorva dintre scurt-metrajele sale. Trei dintre acestea, Ajutor!, Aftershave şi La mulţi ani!, realizate în perioada 2004-2005, mi s-au părut simple experimente. În Ajutor!, care durează cam 5 minute, un băiat se apropie de cadrul fixat în acelaşi punct de la început la sfârşit şi cere ajutor publicului. Din păcate, nu ai cum să intervii şi să-l ajuţi, aşa că e ucis în final de un al doilea personaj. Aftershave are o miză tehnică în primul rând, fiind realizat dintr-o alăturare de fotografii. La mulţi ani! e o înşiruire de cadre, uneori spectaculoase, cuprinzând un cuplu aflat în impas.

M.C.: În Aftershave am încercat să facem o animaţie foto. Am avut trei fotografi. L-am realizat de capul nostru, cu ajutorul unei firme de aparatură digitală care voia să-şi testeze produsele nou-introduse pe piaţa românească. Nu a mers în festivaluri, l-am arătat mai mult prietenilor. Ajutor!, pe de altă parte, a fost în câteva festivaluri. E la limita dintre experiment şi cinema şi a fost expus într-o galerie de artă contemporană din Canada timp de mai multe luni. Pe vremea când l-am realizat, eram în focurile clipurilor. Am simţit nevoia să facem altceva. Ajutor! a fost făcut cu o singură rolă de peliculă rămasă de la o reclamă. Ăsta a fost, de altfel, pariul: să realizăm un film dintr-un cadru care să dureze 5 minute. Eu cred că dacă stai destul de mult timp într-un loc oarecare, până la urmă acolo se va întâmpla ceva. Ne-am ghidat după această teorie când l-am realizat. La mulţi ani! continuă seria experimentelor. Pentru că aveam un stoc de peliculă rămas de la reclame, ne-am zis să filmăm încă ceva de capul nostru, pe banii noştri. Nu exista producător. Am dorit să realizez un film fără dialog, după un fel de reverie de-a mea. Nu era o poveste clară şi realistă. Aveam câteva cadre în minte, am pornit de la ele şi abia după aceea am căutat o logică narativă. M-a interesat mai mult partea grafică, încadraturile fiind foarte importante.

A.R.: Am realizat la un moment dat că niciunul dintre filmele pe care mi le-a oferit spre vizionare nu fuseseră realizate între 1999 şi 2004. L-am întrebat de ce.

M.C.: Între 1999 şi 2004 nu am făcut filme. Ne tot propuneam să găsim o direcţie. Când spun noi mă refer la mine şi la operatori (Tudor Mircea, Vadim Hâncu, Alexandru Paul). Oricum, nu cred că eram pregătit să fac film imediat după terminarea facultăţii.


"În timpul castingurilor îţi dai seama câţi actori buni sunt nefolosiţi din cauză că se fac atât de puţine filme în România."

A.R.: Portret de familie e primul film adevărat al lui Marian Crişan, prezentând cu umor punctele de vedere ale mai multor membri ai unei familii în legătură cu un eveniment important pentru aceasta: căsătoria fiului. Problema este că băiatul nu e tocmai un conformist, ci activează într-o trupă supărată de rock, are rasta şi câştigă destul de puţini bani lucrând ca delivery boy.

M.C.: În 2006, TVR 2 a iniţiat un concurs de scenarii pe tema Tinerii în România de azi. O treabă bună. În urma concursului, au fost selectate 10 scenarii, printre care şi acesta. Apoi se hotăra cine urma să le regizeze şi să le producă. Filmul l-am scris în perioada în care tocmai trecusem de experienţa nunţii şi conţine multe dintre obsesiile mele, inclusiv pe aceea de a deveni un rock star. L-am scris pe nerăsuflate, într-o după-masă. Mi-am dorit să realizez un mockumentary în stilul lui Woody Allen, bazat pe monologurile personajelor. A reprezentat mai mult un exerciţiu.

A.R.: Mi-a plăcut mult filmul şi am apreciat mai ales că ai păstrat o distanţă justă între tine şi personaje. La fel, actorii au păstrat distanţa potrivită faţă de personaje, nu le-au luat peste picior.

M.C.: A fost o plăcere filmarea, ne-am distrat şi am improvizat mult. Tinerii nu sunt actori, în schimb părinţii lor din film sunt. Petre Pletosu, de exemplu, tatăl băiatului din film, a fost mulţi ani cascador în filmele lui Nicolaescu. Acum joacă într-un teatru din ţară. Maria Junghietu, mama, e o actriţă foarte tare din Bucureşti. Cred că a jucat în Proba de microfon al lui Daneliuc şi a mai prins câteva roluri secundare, dar nu a ieşit niciodată în faţă. Mie îmi plac mult actorii care nu sunt descoperiţi. Încerc tot timpul să aduc pe ecran feţe noi. În timpul castingurilor îţi dai seama câţi actori buni sunt nefolosiţi din cauză că se fac atât de puţine filme în România. Îmi plac chipurile "neuzate". Îmi place senzaţia pe care ţi-o dă un chip pe ecran. De multe ori cuvintele sunt în plus.

A.R.: Amatorul, realizat în 2007, m-a satisfăcut în mai mică măsură decât Portret de familie. Îmi pare că porneşte de la o idee ingenioasă, a existenţei unui personaj banal care acceptă, contra unei sume, să fie înjurat în toate felurile de angajatori, dar că nu e destul de închegat. E constituit din secvenţe interesante, fiecare în felul ei, dar care unite nu funcţionează cum ar trebui pentru a convinge sau, mai exact, pentru a recrea un univers unic, nu o idee de univers.

M.C.: Tot în cadrul proiectului de la TVR rămăseseră 7 scenarii neproduse. Am hotărât să produc eu unul şi am luat Amatorul. Iniţial, trebuia să îl regizeze altcineva, dar acea persoană nu a mai putut şi am sfârşit prin a-l regiza eu. Împreună cu scenaristul şi inventatorul personajului amatorului, Gabriel Andronache, am rescris de nenumărate ori povestea. Eu aveam o problemă cu scenariul, părându-mi-se cam artificial. Cred că a şi rămas astfel, într-o oarecare măsură.

A.R.: Mi-a plăcut enorm actriţa care îl înjură pe Amator în maşină. Nu o mai văzusem în alt film înainte.

M.C.: Da, Iulia Marcov. Nici eu nu o văzusem înainte şi la casting a fost o revelaţie. La filmare, a fost de asemenea impecabilă. Apărea în duble de câte 3 minute şi le dădea de fiecare dată la fel. Până acum, nu a reuşit să apară în roluri foarte importante. Eu aş mai lucra cu ea, dar rămâne de văzut. Revenind, consider că genul acesta de poveste se pretează mai degrabă pe lung-metraj decât pe scurt. De altfel, în prezent sunt în discuţii cu un producător pentru a expanda scenariul, fiindcă eu cred că povestea asta ar putea constitui baza unei comedii negre cu priză la public. Şi poate, în acelaşi timp, să spună ceva despre condiţia umană, pentru că e o temă interesantă să profiţi de stresurile oamenilor, să faci bani din asta.


"Decizia de a face un film o iau în urma unui impuls visceral. Nu îmi place să stau mult timp pe gânduri."

A.R.: Luni e un documentar de mediu-metraj avându-l în prim-plan pe Şişu din La Familia. Personajul e urmărit de o cameră de filmat impasibilă pe parcursul unei zile întregi, de la vizita matinală la sediul poliţiei, trecând prin întâlnirea cu colegul de trupă Puya şi culminând cu o şedinţă de injectare în venă a unei substanţe interzise. În special acest punct culminant al filmului e memorabil, deoarece se întinde pe durata câtorva zeci de minute în care camera se limitează la a observa reacţiile celor implicaţi în ritualul narcotic.

M.C.: Luni a fost filmat în perioada Megatron. Vedeam la TV că în fiecare săptămână îl prindeau pe Şişu în situaţii dubioase legate de problema lui cu drogurile. Mă întâlneam cu el şi cu Puya din când în când (suntem vecini) şi mai discutam. L-am sunat într-o zi şi i-am zis: "Fii atent că de mîine vin şi filmăm, că arde!" Am mers la el şi am filmat totul aşa cum s-a întâmplat. Am filmat în total două sau trei zile cu camera mea de acasă. Eu am fost operatorul. Decizia de a face un film o iau în urma unui impuls visceral. Nu îmi place să stau mult timp pe gânduri. Nu mă interesează dacă nu respect ce am făcut înainte. Încerc să pornesc de la cerinţele proiectului, nu de la propria mea persoană înspre subiect. Aşa s-a întâmplat şi cu Luni. Am luat hotărârea de a aborda acest subiect sensibil pentru Şişu. El a acceptat pentru că e un tip care crede în ce vrea să zică, filmul fiind un fel de statement al lui apropo de asta. Nu vrea să ascundă această latură a lui. Nu e un secret, e un artist până la urmă. Mi-a fost greu să-l conving să filmăm scena cu pricina. I-am explicat însă că e în scop artistic şi că nu vreau să realizez un reportaj moralizator. E un film despre cotidianul cuiva. Sunt bucuros că a fost selecţionat la Festivalul Independent de Film din New York în toamna asta. În România nu ştiu când îl vom mai arăta, pentru că nu e un film de public. Multă lume are probleme în a se confrunta cu o astfel de poveste. E dificil şi pentru mine, ca regizor, să sondez acea lume. De fapt, eu lucrez de ceva timp la un scenariu de lung-metraj care are la bază cea de-a doua arestare a lui Şişu pentru trafic de droguri. Documentarul face parte din munca mea de cercetare în vederea definitivării acelui proiect.


"Îmi plac şi Moartea domnului Lăzărescu şi 432, dar Megatron e un scurt metraj până la urmă."

A.R.: În fine, Megatron, cea mai recentă realizare a cineastului român, a fost ultra mediatizat în săptămânile imediat următoare festivalului cannez. Urmărind o mamă tânără care îşi duce fiul de ziua lui la un McDonalds din capitală pentru a-i cumpăra meniul cu Megatron, o jucărie populară în rândul copiilor, filmul se aseamănă într-un unic aspect cu Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu sau cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu. Mă refer la cheia realistă în care Crişan abordează subiectul. Şi atât. A găsi puncte comune suplimentare celor trei filme mi se pare un demers la fel de găunos ca a susţine că Scorsese şi Spielberg fac acelaşi tip de cinema. Sigur, condiţiile tehnice, bugetul, rigorile comerciale condiţionează stilul produsului final atât în România, cât şi în SUA sau aiurea, dar fascinant este să observi cum, folosindu-se de aproximativ aceleaşi resurse, cineaşti diferiţi se exprimă în moduri diferite, căutându-şi un glas propriu.

M.C.: Megatron e primul film pe care l-am realizat cu susţinere CNC. E produs de Mandragora, nu de Rova Film, casa mea de producţie. Colaborarea cu Mandragora a fost foarte ok, ne-am sincronizat foarte bine. Am câştigat în iarna anului trecut şi am hotărât din start să terminăm filmul până pe 16 martie, deadline-ul de trimitere a filmelor la Cannes. Am filmat 4 zile, dar preproducţia a durat o lună. Mi-am propus ca, dacă tot abordez un subiect realist, să respect natura poveştii şi să încerc să surprind felii de viaţă, intervenind cât mai puţin în desfăşurarea cadrelor. Deşi aveam în faţă un scurt metraj, experimentul meu a fost să folosesc timpul real al cadrelor. Efectul acestor cadre care au o lungime uşor agasantă m-a ajutat să imprim efectul şi atmosfera pe care le urmăream. Sigur că decizia mea are legătură cu stilul unor filme româneşti, nu poţi merge împotriva a ceea ce se întâmplă în jur. Îmi plac şi Lăzărescu şi 432, dar totuşi Megatron e un scurt metraj. Îmi place ca la fiecare proiect în parte să iau nişte decizii strict legate de natura poveştii şi a personajelor. Cred că de multe ori scenariile care reuşesc să prindă viaţă sunt cele în care personajele dictează tonul şi nu scenaristul sau regizorul. M-am ghidat după acelaşi principiu din Ajutor!: dacă stai mai mult decât e necesar într-un loc în care aparent nu se întâmplă nimic neobişnuit, există posibilitatea ca la un moment dat să apară ceva inedit. De multă vreme mă interesează dramaturgic cadrele în care iniţial e linişte, iar apoi se întâmplă ceva. Într-un fel, cred că unele dintre filmele mele favorite sunt filmele Fraţilor Lumière. Ştiu că titlul Megatron a dezamăgit pe mulţi după ce au văzut filmul. Mulţi se aşteptau la ceva mai fun, mai de acţiune. Îmi pare rău...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer