4

Lumina, deşi împiedicată de jaluzelele maro, pătrundea difuz în cameră. Se anunţa o zi frumoasă de primăvară, caldă şi senină. O zi în care încrederea în forţele proprii creştea direct proporţional cu înălţarea soarelui pe cer.

Fata s-a întins încet printre cearşafurile moi, şi-a mişcat leneş degetele de la picioare, apoi pe cele de la mâini şi a zâmbit fără vreun motiv anume.

Apoi surâsul, suspendat pe buzele ei câteva secunde, s-a prefăcut în scrâşnet.

Cum a putut uita? Era o zi de 13 aprilie. Vineri, 13 aprilie. Nu era o fire superstiţioasă în privinţa zilei ăsteia anume. Nu era nici de modă americană: Freaky Friday nu ocupa un loc important în mintea ei. Prefera varianta tradiţională: marţi, 13 - 3 ceasuri rele, dar nici asta nu o impresiona prea mult.

De fapt marea ei problemă se lovea de numărul 4. Cifra în sine crea probleme. Era un semn al eşecului. Al ghinionului. Al despărţirii.

Şi tocmai azi trebuia să se întâlnească cu Alin. Ar fi trebuit să se întâmple ieri dar el a amânat.

Dacă şi-ar fi dat seama mai devreme, ar fi găsit ea o scuză, una cât de mică, pentru a evita catastrofa!

Acum era prea târziu: Alin nu avea mobil - din motive ecologice, justifica el mândru, la birou nu putea fi găsit niciodată...

Ce-ar mai fi putut să facă? Poate doar să rememoreze dezastrele.

În 4 ianuarie 199... şi ceva, nu mai ştia când şi nici măcar nu avea importanţă, s-a despărţit de primul ei iubit.

Nu conta că erau doar prieteni de joacă şi că nu făceau nimic altceva decât să se ţină de mână, ca nişte momâi, în scara blocului vecin! Important era că, exact în ziua aia de 4, spre sfârşitul vacanţei de iarnă, l-a văzut tot acolo, în scară, cu o blondă pistruiată şi lungană. O ţinea de mână şi pe ea.

Pe moment a simţit că se înroşeşte, ca şi cum o flăcăruie ar fi pătruns-o prin tot corpul. Şi-a revenit rapid. A tras aer puternic în piept, şi-a îndreptat codiţele, a băgat mâinile în buzunare şi a trecut ţanţoşă pe lângă ei. Nu le-a aruncat nicio privire. Nu le-a spus niciun cuvânt. În schimb, seara, cu nasul înfundat în plapumă, a plâns în hohote şi şi-a promis că nu se va mai îndrăgosti niciodată.

Un an şi ceva mai târziu, povestea s-a repetat. De data asta şi mai grav: o trăda Nicu, băiatul din 9 D, cel care a învăţat-o sărutul de-adevăratelea. Îşi aducea aminte clar cum la început i s-a părut ciudat, neplăcut chiar: buzele lui lipite de ale ei, limba încercând uşor apoi tot mai înverşunat să-i descleşteze gura, să se furişeze acolo, înăuntru.

Ciudat la început, dar tot mai plăcut după câteva zile de exerciţiu, atât de plăcut încât ar fi putut să-l sărute ore întregi. Sau, cel puţin, aşa şi-a imaginat ea, până într-o zi, tot de 4, dar mai, când Nicu i-a spus clar că el s-a cam plictisit. Punct.

Poate vroia şi altceva, fraiero, a încercat soră-sa să îi explice după ce a auzit-o bocind câteva nopţi la rând. A încercat şi altceva? - a întrebat-o şi mama, îngrijorată...

Nu, nu a încercat nimeni nimic. De fapt nu a fost vina nimănui, şi-a dat ea seama. Era doar data aia de 4. Un 4 lăfăit şi lăbărţat, trecut de atunci cu negru în calendarul personal.

Apoi nenorocirile s-au ţinut lanţ.

În 13 (1 plus 3 egal 4) iulie 2001 a murit pisica lor, aia blândă şi gri. Nu a surprins pe nimeni moartea ei, căci era o mâţă bătrână, avea deja 14 ani şi era atât de slabă, încât uneori până şi ei îi era teamă să o atingă ca nu cumva să-i frângă din greşeală vreun os. Totuşi, pisica ar fi putut să moară şi în altă zi, de ce tocmai în 13?

Într-o zi oarecare, în jur de ora 4 după-amiaza, cineva i-a furat portofelul cu acte, bani, abonament plus primul bilet de dragoste devenit între timp un fel de talisman.

La un examen a tras biletul numărul 31 (3 plus 1 egal 4) şi a refuzat să răspundă. Cunoştea subiectul dar cuvintele pur şi simplu refuzau să-i iasă din gură.

Şi numai ea ştia de câte ori s-a mai închinat şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că a prins la facultate sistemul ăla nou, de trei ani, nu de patru, cum era înainte, căci cine ştie ce s-ar mai fi putut întâmpla!

Anul trecut, în 22 august (2 plus 2 egal 4) 2002 (2 plus 0 plus 0 plus 2 egal 4) s-a despărţit de marea ei iubire, Alex. Şi tot atunci şi-a dat seama că până şi suma literelor care alcătuiau numele lui era tot 4. Cum nu se putea mai rău! A analizat imediat şi numele foştilor prieteni şi evident, 4 ieşea peste tot.

Îşi făcea cruce cu limba de fiecare dată când cineva pomenea cifra asta: 4 minute, 4 secunde, 4 ore, nota 4, ziua a 4 a, combinaţii 1 plus 3, 2 plus 2, 4 plus 0, toate îi defilau prin faţa ochilor, sclipocind.

Şi tocmai azi, 13 aprilie, avea întâlnire cu Alinuş. Aşa îl numea ea, ca să fenteze ghinionul.

Dar degeaba. 1 plus 3 egal 4, aprilie - luna a 4-a...

Nici nu mai avea rost să se aranjeze. Adio rimel, glos şi bujori în obrăjori. Putea să iasă chiar şi aşa, lălâie, în pijama, oricum ştia deja la ce să se aştepte.

Şi chiar nu avea nicio importanţă faptul că nu s-au certat şi nici că el i-a şoptit o dată, la o cabană, te iubesc.

Nu, replica aia, stupidă, de film american eu cred că ar fi mai bine să ne despărţim, nu o va mai surprinde deloc. Măcar atât a învăţat şi ea!