Experiment în arhitectura românească? (I)

Ceva din etimologia termenului de proiectare ne vorbeşte despre necesitatea de a anticipa, de a pro-pune în permanenţă, prin intermediul proiectului de arhitectură, ceva în permanenţă inovator, provocator. Nou. Termenii la modă astăzi sunt diferiţi într-o oarecare măsură: "uncanny", "unheilmlich" sau acel "ne-acasă" heideggerian. Pare paradoxal cumva să vorbeşti despre a nu fi în întregime acasă într-o operă filosofică şi, apoi, chiar arhitecturală care proslăveşte minuscula casă din Munţii Pădurea Neagră (sau, prin extensia de care nici Mircea Eliade nu este deloc străin, din orice cultură tradiţională) tocmai pentru capacitatea de a îngădui fiinţei să îşi atingă esenţa sa prin adăpostirea activă care este locuirea. Şi totuşi, anxietatea pe care o produce "arhitectura proiectivă" (odinioară "de avangardă", azi experimentală - ca în cartea lui Peter Cook din 1970 - dar întotdeauna "fantastică", cum o proclamă eponim chiar titlul cărţii lui Conrads şi Sperlich din 1963) este, în durată lungă, una fertilă.

Arhitectura proiectivă anticipează casele viitoare, nu rareori pentru a rămâne blocată în viitor fără a produce urmaşi reali. Multe filme SF se turnează şi astăzi în clădiri ale avangardei arhitecturale. Renaissance Center din Detroit - patru cilindri de sticlă albastră în jurul unuia central este o vedetă incontestabilă şi poate fi văzut poate chiar prea des pe ecrane: conceptul hotelului cu atrium deschis pe toată înălţimea clădirii a demarat din Atlanta, de la Peachtree Center şi creează vertijuri vizitatorilor. Hyatt Atrium Hotels se găsesc astăzi peste tot, inclusiv la Budapesta, dar Renaissance Center rămâne totuşi vedeta genului. Dimpotrivă, există clădiri în care, noi fiind, se străvede nu viitorul, ci trecutul. Realismul socialist şi, în parte, post-modernismul sunt asemenea arhitecturi de "ariergardă", îmbătrânite şi, în bună măsură, neputincioase.

La expoziţia universală de la New York din 1939, în vreme ce la pavilionul românesc se mâncau mititei şi se asculta Maria Tănase, putea fi urmărită Futurama - o expoziţie a oraşului viitorului din tagma celor care au intoxicat minţile visătorilor dintotdeauna. E de observat că, la fel cum se întâmplă şi cu schiţele lui Antonio Sant'Ellia de la începutul secolului şi futurismului, o asemenea arhitectură nu pare să îmbătrânească nici astăzi. Maşinile, moda, gusturile s-au schimbat - ezit să folosesc termenul de "evoluţie" aici - dar acea arhitectură radicală continuă să fascineze prin acea stare de "în afara lumii" pe care limba engleză ştie să o surprindă într-un singur cuvânt.

Deconstrucţia şi-a propus să se adăpostească în acest refuz al adăpostului confortabil şi, de la bun început, o face într-un mod programatic. Constructivismul se dorea tovarăş de drum al comunismului rus (şi, dacă nu a avut parte de beneficiile imediate oferite acestora de către Lenin, cu siguranţă a împărtăşit soarta lor sub Stalin), dar deconstructivismul este o demonstraţie cinică de abilitate intelectuală investită cu puterea de a manipula formele în moduri nemaivăzute până atunci. La limită, prin cuplul Eisenman-Derrida, putem vorbi despre înzidiri-ca-obiecte-ale-filosofiei celei mai noi; arhitectura pare că, în sfârşit, iese dintr-o inerţie milenară în vremea căreia s-a mulţumit a importa concepte, teme, stiluri şi criterii de judecată valorică de oriunde altundeva decât din sine însăşi.

Nu şi la noi. Arhitectura românească este, cu excepţia anilor puţini ai lui Marcel Janco, una care şi-a refuzat experimentul, proiectivitatea, anticiparea. Lipsită de motoarele "tradiţionale" ale unei avangarde cumsecade, ea se mulţumeşte să importe, să copieze, să nuanţeze sau, pur şi simplu, să stagneze. Discutăm despre influenţe, reacţii la aceste influenţe, dar niciodată despre priorităţi. Despre sursele acestei - pierdute? - cauze şi, mai cu seamă, câteva posibile soluţii în "lupta cu inerţia", săptămâna viitoare.