Poveşti din spatele şi din faţa blocului

în dimineaţa asta m-am uitat pe geamul de la bucătărie şi am văzut aşa: în blocul de vizavi, blocul care m-a marcat pe mine în copilărie pentru că nu mai văzusem până atunci unul de 13 etaje şi care până şi azi mi se pare cel mai înalt bloc dintre toate, este un balcon mic (de la rândul de garsoniere) la etajul 1, (proaspăt) văruit în alb ceea ce îl face să fie cel mai curat de pe întreaga faţadă bej-maroniu-gri. în acest balcon mic şi alb nu e nimic, nu sunt troace şi nici rufe întinse. e doar un dulap oranj, dreptunghiular, înalt şi nepotrivit de mare în raport cu proporţiile care îl cuprind. are structură metalică (sau aşa pare cel puţin) vopsită aşa cum ziceam oranj, are geamuri de sticlă transparentă şi partea de sus e un fel de capac înălţat. seamănă foarte bine cu cabina cvartetului. numai că are o singură etajeră înăuntru, tot din sticlă pe care e aşezată o lebădă mare albă. cred că e un bibelou fiindcă nu pare o jucărie moale. dulapul e îndreptat cu faţa către afară, către parc, parcul care e destul de verde pentru perioada asta a anului şi e liniştit. şi lacul e liniştit. şi lebăda e îndreptată cu faţa tot către parc. eu zic că acolo se uită.

bună dimineaţa!

---

M-am hotărât să scriu despre femeile grozave. Cele pe lângă care trecem şi care nu miros a parfum scump, în schimb declanşează o adiere de săpun rotunjoară ca un clăbuc. Femeile care nu fac filme la Hollywood, care nu au auzit de genţi cu nume de zeu păgân şi nici nu n-au pielea transparentă de la prea multă pomadă. Genul de femeie-epopee a căror soartă e să fie o verigă în lanţul de mame care într-o dimineaţă nasc un Napoleon.

Aşa e şi ea. Nu vrea să salveze lumea. Ea doar face curat în blocul meu. Şi ăsta e primul pas.

Recunosc, e a doua oară când o salut. De fapt azi nu am salutat-o.

Mă întorceam de la piaţă în jurul orei 9 având în plasă nişte mere şi în mână un buchet de frezii. Am ajuns pe aleea din faţa scării de unde un zgomot groaznic răsuna pe toată strada. Era (cred) omul de serviciu care, în spaţiul amenajat printr-un soi de paravan care maschează tomberonul de gunoi ("refugiul de gunoi sau cetatea furnicii negre" cum îi spuneam când eram mică), spărgea geamurile unui Trump de Dristor "necrizat" care îşi schimbase tocăria veche cu una très très sophistiqué de termopan.

Ei bine, în tot infernul acela sonor absolut dezgustător, Mădălina (aprox. 20 ani) săpa în grădină. Aşa face ea în fiecare primăvară. Răscoleşte pământul din grădina blocului, nu cruţă niciun bolovan mai uscat lovindu-l la cap cu cazmaua, îl face ca o cacao zgrunţuroasă şi îl lasă să respire. Ea are o statură medie spre mică. Nu ştiu dacă e mică, dar are oase fine şi e foarte slabă. E mai degrabă fragilă din cauza unei copilării sărace în proteine. Are părul foarte negru şi lung, dar niciodată lăsat liber şi mereu încins cu un batic. Ca şi azi. Azi basmaua era roşie şi împăturită ca o bentiţă, iar colţurile lungi care îi coborau ca două creste de cocoş din nodul de la ceafă nu depăşeau nivelul omoplaţilor. Avea pantaloni negri, conici şi largi pentru corpul ei firav care îi coborau pană la şosetele negre şi ele (le-am văzut fiindcă era în papuci de plastic). Şi un pulover "culoarea untului". Ochii ei sunt mari şi ei şi negri ca părul şi ca sprâncenele ei de Frida.

Când am ajuns în dreptul uşii de la intrare, o vecină mai în vârstă, dată jos din pat de zgomot, se oprise în dreptul ei şi cred că încerca să lege o discuţie ca de la înălţimea patronatului scării A la angajatul de clasa B. Am zis plat şi gol "Hello...". De unde şi până unde "hello" nu ştiu... Ce a urmat din partea vecinei a fost un "Bună ziua" mălăios (vreau să zic oribil, ca un cartof împuţit, aşa cum numai un român cu gresie în sufragerie poate să articuleze), iar din partea ei, ea cea pe care nu intenţionasem neapărat să o salut, am primit aşa: o repoziţionare a corpului, adică un fel de "pe loc repaos", cu o mână sprijinită de cazma, cu cealaltă trecând de pe frunte foarte uşor către şold şi rămânând acolo, o uşoară închidere copilărească a ochilor ca şi cum o pală de vânt adusese în ochii ei un pic de aer acrişor şi ceva mai multă lumină, un zâmbet măgulit, onorat şi surprins şi un "hello" foarte încet şi jenat ca şi cum ar fi purtat o întreagă conversaţie în engleză.

Vreau să îi mulţumesc că face curat pe scara mea, scara A, că mi-a dat o lecţie prin faptul că mi-a răspuns la un salut care nu îi era adresat în mod special, că, aşa, am înţeles că frumuseţea nu e acolo unde o cauţi cu disperare şi cu siguranţe şi speranţe căpătate în şcoli înalte, că m-a făcut să înţeleg că până la urmă în viaţă avem nevoie doar de nişte mere şi câteva flori ca să fim fericiţi, şi că dimineţile sunt cele mai frumoase pentru că sunt simple şi sincere ca nişte copii cu handicap. Aş vrea să îi mai spun că e una din cele mai mişto tipe pe care le-am văzut până acum şi că aş vrea să mă fac ca ea când o să fiu mare, o rămăşiţă deformată din vremurile zânelor...

Şi cum cita Răzvan Exarhu o formulă de final dintr-o carte de poveşti armeneşti: Şi au căzut din cer trei mere: unul pentru povestitor, unul pentru ascultător şi unul pentru cel ce trage cu urechea.