"Sindromul Stendhal, Hiperkulturemia sau sindromul Florenţa este o stare psihosomatică manifestată prin tahicardie, vertij, confuzie şi chiar halucinaţii, care se poate declanşa atunci cînd o persoană se află în faţa uneia sau a mai multor opere de artă, copleşitor de frumoase sau de mari dimensiuni.
Sindromul a fost numit după faimosul scriitor francez Stendhal care şi-a descris experienţa trăită în timpul vizitei sale în Florenţa, în 1817, în jurnalul de călătorie Napoli şi Florenţa: O călătorie de la Milano la Reggio.
Deşi există multe descrieri ale oamenilor care ameţesc şi leşină în faţa artei renascentiste, în mod special la Uffizi, la Florenţa - descrieri ce datează de la începutul secolului al XIX-lea - sindromul nu a fost numit şi analizat decît în 1979, cînd a fost descris de către psihiatra italiană Graziella Magherini, care a observat mai mult de 100 de cazuri." (Sursă: Wikipedia).
Emoţiile puternice în faţa artei se nasc din sublim. Reprezintă acel blocaj pe care îl ai în faţa a ceva care te depăşeşte. Sublimul, aşa cum a fost descris de către Kant şi Burke, este reacţia omului în faţa infinitului.
Arta contemporană a respins sublimul, considerându-l o categorie ce ţine de perioada romantică. Arta contemporană vrea să facă lucruri pe măsura omului, nu-şi mai propune să domine şi să manipuleze emoţional, ci recurge mult mai mult la resursele intelectului. Fără a spune că arta contemporană ar fi neoromantică, susţin că ea poate produce, totuşi, emoţii puternice, poate naşte sindromul Stendhal.
Arta contemporană îşi propune cel mai adesea, în mod mai mult sau mai puţin inconştient, nu să trezească emoţii imediate şi brute, greu de stăpînit şi de controlat şi uşor manipulabile (inclusiv din punct de vedere politic), ci să producă emoţii mediate, intermediate raţional, intelectual. Din acest punct de vedere, s-ar putea face chiar o apropiere de arta renascentistă, care provoca emoţii în mod geometric, pornind de la proporţii, pe baza unor principii raţionale.
Emoţie trecută prin creier, arta contemporană este, azi, pretutindeni, şi poate tocmai această omniprezenţă a artei poate crea emoţii insuportabile. Poate fi un gînd insuportabil această senzaţie pe care o induce, azi, arta: că orice om este capabil de frumos şi de semnificaţie, că este la îndemîna noastră să trăim frumos, că acest lucru depinde numai de noi, de opţiunile noastre existenţiale.
Arta contemporană provoacă vertijul puterilor infinite ale omului de a fi ingenios şi creativ.