Săptămâna trecută schiţam argumentul acestei rubrici, un argument ce se naşte din ceea ce psihiatrii au numit Sindromul Stendhal, acel vertij, rău fizic, leşin, în faţa artei şi a frumosului. La final, mă întrebam în ce măsură acest sindrom mai poate fi valabil astăzi, în faţa artei contemporane. Ce naşte emoţia artistică într-o expoziţie de artă contemporană? Mai suntem legitimaţi azi să vorbim în termeni de "emoţie"? Ce fel de emoţie trăim în faţa artei contemporane? Ce trăim în faţa unei lucrări de artă contemporană?
Azi încep o serie de articole menite să ofere posibile puncte de reflecţie asupra artei. Arta contemporană iese cu totul dintre pereţii muzeelor şi devine formă de viaţă în momentul în care, la 20 februarie 1909, Filippo Tomasso Marinetti publică în Le Figaro manifestul futurismului - moment care nu este doar cel de ruptură cu tradiţia, dar e un moment de turnură in istoria artei, e naşterea unei viziuni radical schimbate şi radicală asupra lumii şi a actului creator.
Avangardele istorice nasc revoluţia continuă, iar arta contemporană se reclamă peste 100 de ani (împliniţi anul acesta), tot din avangardă, din Marinetti, Tzara, Duchamp. La Manifesta 7, ce a avut loc simultan în 4 oraşe din nordul Italiei, între 19 iulie şi 2 noiembrie 2008, expoziţia a planat în jurul avangardei, al futurismului: frumuseţea vitezei şi a maşinii comprimate în romanul grafic futurist al artistului englez Graham Harwood, sau un întreg concept curatorial născut din dezvoltări succesive ale unui miez avangardist: la Rovereto, oraşul în care a trăit futuristul Fortunato Depero, curatorul Adam Budak a glosat pe marginea Reconstrucţiei futuriste a lumii a lui Depero. În expoziţie, artistul Christian Phillip Muller e redat carul alegoric creat de futuristul din Rovereto şi l-a supus unei procesiuni identice celei făcute de acesta în 1936. Tot în această expoziţie, grupul de artişti The Next Enterprise au propus un spaţiu special desenat în care muzica să-ţi cuprindă urechile din toate părţile, un loc îngust, circular, pe care l-au dedicat istoriei zgomotului: Russolo, Depero, Ruttman, Luc Ferrari. Dacă veţi trece cîndva prin oraşul italian Rovereto, ar trebui să vizitaţi neapărat Casa d'Arte Futurista Depero, primul şi unicul muzeu futurist născut din viziunea extrem de originală a lui Depero în anii '50.
În 2006, la exact 90 de ani de la naşterea dadaismului, Tom Sandqvist, profesor de istoria artei în Stockholm, a scris o carte monumentală, considerată imediat de neocolit în istoria avangardei: Dada East: Românii la Cabaret Voltaire. Cartea vorbeşte despre originile româneşti ale dadaismului care, deşi îşi are actul de naştere în 1916, a crescut şi s-a dezvoltat dintr-o tradiţie estică înrădăcinată: autorul face o analiză a Bucureştiului sfârşitului de secol XIX, arătînd că acolo sunt originile dadaismului. Mai adaug doar atât, că Sandqvist îşi începe studiul cu scriitorul I. L. Caragiale.
Tot în 2006, fondată pe aceeaşi carte, la Cabaret Voltaire, Adrian Notz a curatoriat o expoziţie cu acelaşi nume Dada East? Românii de la Cabaret Voltaire, ce leagă din nou avangarda de arta contemporană, prin lucrările unor artişti vizuali precum Mircea Cantor, Ştefan Constantinescu, Ion Grigorescu, Dan şi Lia Perjovschi, Ciprian Mureşan, Florin Tudor şi Mona Vătămanu. Naturala repunere în scenă a dadaismului cu instrumentele artei contemporane, prin expoziţia lui Notz poate fi revăzută în acest an în regiunea Lille, în Franţa, la Musée des Beaux Arts din Tourcoing, începînd cu 14 martie şi pînâ pe 12 iulie 2009, în cadrul festivalului Europe XXL, festival ce reexplorează ţările din est, la 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Iar cartea lui Tom Sandqvist, Dada East: Românii de la Cabaret Voltaire poate fi descoperită în biblioteca noului centru pentru artă şi cultură contemporană, Pavilion Unicredit, în miezul Bucureştiului, în piaţa Victoriei.
Vă propun, în final, să vă lăsaţi cuprinşi de arta avangardistă nemediat, în mod direct. Ascultaţi, de exemplu, Marinetti, Depero, Tristan Tzara (L'amiral cherche une maison à louer, împreună cu Marcel Iancu şi Richard Hulsenbeck, înregistrare originală, din 1916) şi mult Russolo. Veglio di una città (1914), pentru început. Descoperiţi-i pe ubuweb.com şi săpaţi după încă unul şi încă unul. Eu vă dau cîteva indicii:
http://ubu.artmob.ca/sound/marinetti_ft/Marinetti-Filippo-Tommaso_Dune.mp3
http://ubu.artmob.ca/sound/depero_fortunato/Depero-Fortunato_Verbal.mp3
La întîlnirea cu avangardismul nu se poate fără Einstürzende Neubauten, Let's do it a dada, de pe albumul Alles wieder offen, din 2007. Aveţi pe youtube.com cele mai delirante versiuni. Iată una aici: