11. Aşteptând să murim
Îl sun pe tata. Nu răspunde. Mereu îşi lasă telefonul acasă când pleacă prin sat. Dorin încă nu a ieşit din baie. Mă ridic. Mai sun încă o dată. Apa fierbinte. Tati.Nu sunt eu, nu-i aşa. Fiica minciunii.
- Cu cine vorbeşti?
- Cu ceilalţi iubiţi.
Tot nu poate să accepte asta. Nu ştie nici el dacă el este celălalt, sau celălalt este... celălalt. Îmi urmăreşte conturul buzelor cu degetele.
- E rău ce fac?
- Nu, faci destul de bine ce faci. Râd. E atât de tânăr. Eu, cu toate casele prin care am trecut.
- Nu dau de tati.
- Ei lasă că răspunde el, nu ştii cum sunt ăştia bătrâni.
M-a luat Dorin pe sus. M-a suit în maşină şi am plecat.
- Nu ştiu ce e cu el, Dorin.
- Tot nu răspunde?
- Nu. E ceva, Dorin. Am ştiut de azi-dimineaţă că e ceva cu el.
- Nu e nimic.
Conduce fără să mă privească. Nu m-a atins de când m-am urcat în maşină. Nu ştie să mintă. Minte non stop, dar nu ştie să mintă.
- Dorin, tati e bolnav.
- Ştiu, dar acum nu are nimic. Ai să vezi că intrăm în casă şi se va uita mirat la noi ce căutăm. Şi telefonul uitat pe undeva de nu-l aude.
Nici eu nu îl mai aud. Tati, rămas singur. Eu, alergând. El, care încă visează. Vorbind. Stă drept, deşi nu-l vede nimeni. Stă drept în timp ce spală o jumătate de oră o farfurie şi un cuţit. Nu mă cheamă niciodată înapoi. Nu mă mai întreabă când fac copil. Nu mă mai întreabă dacă am găsit un bărbat înalt, puternic şi drept. Uite, tati. Boris e înalt şi puternic. Dorin e înalt, foarte înalt. Mă ridic pe vârfuri să îl sărut. Dorin e drept, deşi minte mai tot timpul. Boris e un laş.
12. Tania. Porţi deschise
Cineva mi-a spus că nu am iubit niciodată un bărbat capabil să îmi facă un copil.Îmi cerea să port roşu şi să visez că sunt şoim. El nu visa. Nu ştiu cum reuşise asta, pentru că ştiu sigur că se născuse la fel ca şi mine. De unde altfel să ştie despre porţi. De unde să ştie despre şoim.
L-am cunoscut la puţin timp după ce plecasem de acasă. Era căsătorit şi avea o fetiţă. Făcea dragoste cu mine cu ură şi cu pasiune. Îmi prindea trupul în mâini şi mă sufoca.
Ieşeam serile să mă plimb pe străzile înguste. Mă opream des pe pod, unde în timpul zilei stătea bătrâna, gazda mea, să vândă flori. În timpul zilei o priveam de departe, uneori mă urcam în câte un tramvai la o staţie sau două distanţă, doar pentru a trece prin faţa ei, fără ca ea să ştie. Stătea pierdută printre culori. Albă, în hainele ei negre. Uneori zâmbea copiilor de turişti care se opreau în faţa ei. Le vorbea, şi eram curioasă în ce limbă le vorbeşte. Cu excepţia primei dimineţi, în care mâncaserăm împreună gogoşile ei cu zahăr, nu o vedeam decât seara. Mă aştepta la uşă, înainte să ies.
- Iar ieşi la ora asta?
- E ceva în neregulă cu ora asta în Amsterdam?
- În Amsterdam, da.
Mă întrebam dacă regretă că m-a primit. După câteva zile mi-era clar că nu mai locuia nimeni în afară de noi două în casă, iar semnul cu camere de închiriat dispăruse şi el.
În casă, cel puţin atât cât văzusem eu din ea, nu erau poze cu oameni. Numai peisaje. Locuri. Îmi spusese că erau lăsate de turişti. Am crezut-o, şi m-am oprit în ziua aceea şi mi-am cumpărat un aparat de fotografiat. Nu mai făcusem fotografii niciodată.
- Ies să fac fotografii. Aveţi numai poze făcute în timpul zilei.
Se uita la trepiedul din mâna mea.
- Da, bănuiesc că poţi folosi chestia aia şi ca armă, la o adică.
Nu ştiam dacă glumeşte, dar i-am zâmbit.
- Am să vă fac o surpriză, i-am spus în timp ce ieşeam.
Aşa că m-am dus direct la podul ei, în seara aceea. Şi în timp ce îmi potriveam trepiedul, am auzit paşi apropiindu-se. S-au oprit undeva în spatele meu, apoi au pornit iar. Mi-am adus aminte de Anna, am apucat trepiedul de partea din mijloc, şi m-am întors. Să nu aştepţi cu spatele. În faţa mea, cu pieptul aproape lipit de trepied, e tipul din avion. Râdem amândoi, apoi îmi spune că îl cheamă Böri şi că speră să îşi aducă aminte să nu mai apară niciodată din spatele meu.
11. Aşteptând să murim. Copilul unui singur tată
Uşa încuiată. Lumina aprinsă. Dorin intră, eu am căzut în genunchi in faţa uşii. Nu am curaj să ştiu. Tati, vezi, nu am curaj să te găsesc. Pune mâna pe tine un străin, un străin care ia din carnea mea pe furate.Şi apoi drumul spre spital. Şi trupul lui tati cu ochii închişi. De ce nu m-ai sunat. De ce nu mi-ai spus că mori. Cum poţi să mori fără să-mi spui.
Cine spune că tatăl nu moare în fiecare zi minte. Tata moare în fiecare zi de atunci, iar eu tot nu pot să trec dincolo de uşa de la intrare. Nici drumul până la spital, nici reanimarea sub ochii mei, pieptul slab, coastele, pielea plină de pete, oasele feţii în care mă recunosc cu groază, nimic din astea nu mă mişcă din faţa uşii casei în care tati moare aşteptându-mă pe mine.
Dorin, care îmi aduce moartea în palme. Dincolo de noi, cerul se târâie.