17. Scoşi din apă, peştii înghit secunde / 18. Mama

17. Scoşi din apă, peştii înghit secundeSimt ceva moale, umed pe obraz, mişcându-se uşor. Când deschid ochii, nu-i văd decât gura deschizându-se şi închizându-se. Deasupra, ochii măriţi de curiozitate ai lui Pippi. Un monstru mut.
- Nu fi laşă, nu închide iar ochii. L-am prins acum zece minute. Am auzit că tu eliberezi toţi peştii pe care îi prinzi.

Îmi lipeşte iar peştele de faţă. Nu mă mişc. Mâinile ei îl ţin strâns, îmi imaginez degetele lipicioase şi puternice, pe gâtul meu.
- Du-l înapoi, te rog. Vocea îmi iese tremurată, ştearsă. Ştiu că asta îi hrăneşte zâmbetul, dar nu am reuşit mai mult decât atât. Mă gândesc că aş putea să îi pun alte întrebări, să câştig timp. Ce cauţi aici. Cum ai intrat. Ce naiba e ăsta. Adică... CE E ĂSTA şi ce vrei. Dar gura lui înghite lacomă secundele.
- Deci nu ai mai văzut nici unul murind până acum. L-am adus special într-o găleată, să nu ratezi momentul. Apoi poţi să te culci la loc. Mâine vreau să-mi spui dacă l-ai fi putut salva.

Sunt laşă. Ştiu asta. Cred că am ştiut dintotdeauna, dar acum îmi simt laşitatea scurgându-mi-se din corp, lipindu-mă de cearceaf, schimonosindu-mi trăsăturile. Sunt întinsă pe spate, iar patul se îndoaie de la mijloc şi începe să se mişte ca un hamac. Ameţesc.
- Mama mi-a spus că toţi suntem la fel când murim. Uite aşa ai să mori şi tu.

Atunci deschid ochii din nou, îmi înfig palmele în pat şi-i opresc legănarea, mă ridic şi o împing şi pe ea.
- Eu nu am să mor, Pippi şosete-lungi.

Apoi capul mi se desprinde de trup, mâinile rămân încleştate de marginea colorată a patului, picioarele se proptesc în şuvoi. Faţa îmi este prinsă în chingi metalice.
- Deirdre. Deirdre, l-am dus înapoi în apă. Vocea lui Arius. Un miros puternic de liliac strivit.

Stă călare pe pervaz. Se uită la poza cu mine şi cu Tata, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată. Ea are cincisprezece ani, iar eu îi spun în continuare Pippi. Are picioare lungi şi părul scurt. S-a tuns a doua zi după ce m-am tuns eu.
- La tine toate se întâmplă când dormi. Mama ta a plecat.

Vezi lemnul ăsta? Sub albastrul de acum sunt rânduri de alb, de verde, de roz, de galben. Şi frunze. Şi nori. Şi gâze. Şi peşti, mulţi peşti.

Ce faci? Arius mă priveşte ca la microscop. Nu îi spui nimic? Te holbezi la tăblia patului? Asta e tot ce poţi face?
Ce fac? Ai tu reţeta exactă pentru reacţia cea mai potrivită în astfel de situaţii? Şi apoi în vise totul se întâmplă cu încetinitorul.
Nu şi la mine în vise, zâmbeşte Arius.

Pippi sare de pe fereastră. Podeaua se zguduie sub greutatea ei, scândurile se arcuiesc şi o aruncă în sus, iar tavanul se arcuieşte şi el deasupra capului ei. Fotografia i-a căzut din mâini dar nu atinge podeaua, iar...
- Deirdre, să te ia dracu', deschide ochii că te omor cu mâna mea cum am omorât peştele ăla când erai mică. Nu auzi că a plecat mă-ta?

Nu am fost niciodată bună la chestiile astea. Curgerea firească a timpului, vreau să spun. Mă gândesc că Mama şi-a prins viaţa cu bolduri de şorţul ei veşnic de bucătărie. Încet, încet, au căzut, şi ea nici nu a observat. A continuat să poarte şorţul ca şi când totul ar fi fost real. Nu ştiu dacă pe mine m-a făcut înainte sau după.
- Singura din familia asta care a avut curaj.

Încalecă fereastra şi iese.

Uneori aş vrea să mă pot întoarce pe malul râului şi să o privesc pescuind. Aş vrea să îi spun să stea acolo, cu pantalonii ei largi de breathable pe care îi primise cadou de la mine şi de la Tata, şi să pândească până când iese păstrăvul cel mare. E cu spatele la mine, uşor aplecată. Se întoarce, îşi trece mâna udă prin părul meu, apoi prin al ei, apoi îşi scutură capul, ca şi când ar avea încă părul lung. Mi-a spus că tot Mama a tuns-o şi pe ea.

Mama nu s-a mai întors niciodată. Mă întreb uneori dacă nu cumva a ales aceeaşi cale ca şi mine. Pippi era convinsă că nu. Spunea că Mama a plecat să îşi trăiască viaţa. Să nu mai aibă motive să viseze. Pentru cineva lipsit de imaginaţie, Pippi găsea întotdeauna cele mai bizare explicaţii pentru vise.

Nu mi-a lăsat nimic. L-am bănuit pe Tata că mi-a luat orice semn pe care ea mi l-ar fi lăsat. Stătea drept în dimineaţa aceea, când am coborât din cameră, în pragul uşii de la intrare. Plângeam, dar nu s-a apropiat de mine. L-am întrebat de ce trebuie ca Pippi să ştie totul înaintea mea. Mi-a spus simplu că ea poate duce. În spatele lui o vedeam pe ea. Le-am spus că am să îi omor pe amândoi într-o zi. Pippi s-a apropiat, a pus mâna pe braţul tatălui meu, dar el nu s-a dat la o parte. Nu mi-a explicat nimeni nimic. Tata m-a întrebat dacă mi-e foame. Au intrat apoi amândoi în casă, înalţi, subţiri, ca două umbre în soarele care se prelungea printre canaturile uşii. Au trecut pe lângă mine şi s-au aşezat, unul pe un fotoliu, altul pe canapea.

Lucrurile se întâmplă întotdeauna la fel, în aceeaşi ordine. L-am întrebat pe Tata dacă el a ştiut ceva dinainte. Pippi nu l-a lăsat să răspundă. Mi-a spus că, dintre noi toţi, eu eram cea care ştia asta cel mai bine. Şi, la urma urmelor, aşa este. Aş fi putut să ştiu. Trăiau în mine două fiinţe. Una care se agăţa de fusta mamei, de picioarele ei, încercând să-şi potrivească pasul cu ritmul încet al vieţii noastre, şi alta care pleca în fiecare seară de lângă ei, care urla când totul în jur tăcea. Aş fi putut să mă gândesc că Mama trebuie să fi fost la fel. Dar vezi, Mama era mama, ea trecuse prin toate astea şi era tot aici. M-am gândit că ea a descoperit ceva ce eu nu ştiam. M-am gândit că ea e altfel, din moment ce nu şi-a ales alt nume niciodată. Şi apoi, o simţeam ca pe o pătură de muşchi verde, lărgindu-se şi crescând o dată cu mine. Nu mă puteam concentra prea mult asupra ei.

N-am găsit nici acum răspunsul. Sunt încă aici, dar pântecele meu este gol. Mai precis, nu am pântece. Dacă nici Mama nu a scăpat, dacă lacrima ei nu s-a transformat până a atins pământul, atunci nu există nici un fel de răspuns.

Pippi a rămas la noi din acea zi.