19. Vin într-o seară de iarnă. Sunt capabilă de supravieţuire, dacă nu am nimic altceva de făcut

Citiţi episodul precedent aici.

Suntem cu toţii pe terasă. Nu sunt sigură dacă sărbătorim ceva; se apropie Crăciunul, iar casa a început să se umple de oameni încă de pe la prânz. E frig, dar nimeni n-ar intra înăuntru. Tata mai aduce o sticlă de vin. Întotdeauna are vin de casă, cumpărat de peste tot din ţară, nu ştiu de unde mai reuşeşte el să găsească astfel de vin, deşi nu pleacă niciodată din sat. Îmi plac prietenii lui Tata. Astăzi au venit şi câţiva dinafară, aşa că discuţia se învârte în jurul ideii de rezervaţie. Nu e aşa cum m-aş fi aşteptat. Cei dinăuntru nu vor afară, şi cei dinafară nu ţin să intre. De fapt, acum se filozofează pe tema separaţiei, a enclavelor sociale.
- Dar noi nu suntem aşa ceva, pentru că nu noi ne-am separat singuri, ci am fost separaţi.

Mă trezesc vorbind. Am pus paharul de vin pe masă. Acum îmi doresc să nu fi băut atât de mult. Am nouăsprezece ani, sunt obişnuită să beau, mai ales vin, pentru că Tata nu mi-a spus niciodată nu la nimic după plecarea Mamei. Pippi mi-a întins un pahar de vin în seara în care ea ieşea la prima întâlnire. Dar la urma urmelor, vinul nu e decât un alt râu, iar eu ştiu să pescuiesc.
- Şi mai mult decât atât, nu trăim singuri. Sunt oameni aici care nu visează. Care nici măcar nu îşi doresc asta.
- Deirdre, exact ăsta este argumentul meu, îmi răspunde Paul, unul dintre prietenii lui Tata. Noi v-am izolat, dar de fapt voi sunteţi cei care nu puteţi să vă lăsaţi asimilaţi. A fost o necesitate. Voi sunteţi anomalia societăţii.
- Nu, noi suntem doar ultimii supravieţuitori a ceea ce ar fi trebuit să fiţi şi voi.
- Nu cred în argumentul istoric aici. Omul evoluează. Nu poţi să spui că o etapă este mai bună sau mai proastă ca alta, şi nici că tu eşti mai reală decât mine, numai pentru că tu poţi închide ochii şi-ţi poţi imagina cireşul ăsta din faţă plin de flori.
- Ba eu cred că eu pot determina realitatea, Paul, tocmai pentru că simt şi mirosul florilor, aud şi bâzâitul albinelor, ridic ochii şi văd cerul proaspăt, nou născut.
- Voi sunteţi inadaptaţi, de aceea nici nu aveţi altă şansă decât să trăiţi izolaţi. Cum altfel îţi explici transformarea la nivel neuronal care a avut loc, care ne permite să ajungem în REM fără să mai visăm? Visul în sine nu este necesar organismului, numai starea de REM este.
- Eu pot să trăiesc printre voi, fără să îmi pierd visele, şi te pot înţelege. Tu nu poţi trăi lângă cineva ca mine.

Paul este un tip cam de aceeaşi vârstă cu Tata. E mic de statură, urât şi umblă mereu îmbrăcat anapoda. Când stă jos, ca acum, îşi ţine coatele pe masă, protejându-şi parcă paharul. Uneori pune chiar capul pe mâini şi ai impresia că a adormit, doar că îi auzi vocea calmă, uşor ironică, însă foarte clară, când te aştepţi mai puţin. A băut mult, ca noi toţi de altfel, dar nevastă-sa m-a avertizat odată să nu fac greşeala să-l cred beat până nu-l văd căzând de pe scaun. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat niciodată. Ţin mult la el.
- Draga mea, noi suntem urâţi şi neinteresanţi. Voi, adică tu şi maică-ta... îndrept privirea înspre Tata şi-l văd trăgând cu putere din ţigara stinsă. Pippi, care stă la două scaune de el, îl priveşte şi ea, aproape indiferentă. Paul, care a pus capul pe masă, într-un gest care spune la naiba poţi să crezi că sunt beat mort, am voie să spun orice, sau nici măcar n-am nevoie să vă văd, ştiu unde sunteţi sau hai să mă prefac că toate astea nu sunt mai mult decât o iarnă oarecare, Paul îşi continuă expunerea, fără ca nimeni dintre cei de la masă să-l întrerupă. Ceea ce e în sine ciudat, pentru că de obicei se poartă cel puţin două-trei discuţii simultan şi trebuie să faci parte din gaşcă să înţelegi că de fapt nu e doar un show.
- Tu şi maică-ta sunteţi strălucitoare şi întunecate în acelaşi timp, nu avem cum să nu ne simţim fascinaţi şi umiliţi de voi. Taică-tu a ales să se lupte cu demonul ăsta continuu, noi ceilalţi suntem mai laşi - deşi, dacă îmi permiţi, nu poţi numi laş un om lipsit de imaginaţie. Cât despre capacitatea voastră de a trăi printre noi fără a înceta să visaţi, te-aş provoca, dar mi-e teamă că nu sunt suficient de beat ca să nu-mi pese dacă nu mă mai invită taică-tu niciodată pe aici.

Pippi, care a dispărut fără să îmi dau seama, se materializează în canatul uşii de la bucătărie şi face un semn cu mâna, şi aproape toată lumea începe să vorbească în acelaşi timp. Cu părul strâns la spate, dar revărsându-se apoi pe umeri, ondulat şi sălbatic, de un roşu închis, cu faţa albă, chiar pare o vrăjitoare. Numai că nu e nimeni la masa asta care să nu ştie că totul nu e decât o încercare de a acoperi cu nisip mâna cadaverică pe care Paul a dezgropat-o cu o suflare.
- Anna ne invită pe toţi pe la ea.
- Acum?
- Pe toţi? Cum adică pe toţi? Tata învârte paharul cu două degete, uitându-se înspre Paul.
- Care parte a cuvântului toţi nu o înţelegi? Mă aştept ca de data asta măcar să o văd pe Pippi nervoasă, dar nu, chiar zâmbeşte.
- Păi de ce pe toţi? Paul ridică şi el capul şi îi întinde paharul gol lui Tata. Îl iau eu, îi torn lui, îmi torn şi mie. După ce termin, Tata pune din nou una dintre mâini pe mânerul sticlei, ca şi cum ar vrea să se asigure că poate oricând să o ridice de pe masă.
- Adică vreau să spun, ce are ea cu noi? Eu nu vreau sa merg nicăieri, de ce să mă invite pe mine Anna, că eu nu vreau să merg nicăieri.
- Şi apoi, ce ştiu eu ce vin are Anna, continuă Tata, de parcă el şi Paul ar fi una şi aceeaşi persoană, făcând doar pauză de respiraţie.

Râdem cu toţii, Pippi se prăbuşeşte pe bancă lângă mine, tocmai lângă mine, tocmai în seara asta ce caută ea aici. Tata îşi mângâie barba, apoi conturul sticlei, Paul stă sprijinit pe coate şi ştie că putea să spună oricât, ştie mult mai bine decât toţi că Tata n-a iubit-o niciodată pe Mama, că n-a fost decât un pariu cu moartea. Iar Tata zâmbeşte acum, îmi zâmbeşte pentru prima oară în ani, apoi zâmbeşte şi în stânga mea şi continuă, cu un aer filozofal, în timp ce pipăie sticla:
- Râdeţi voi râdeţi, dar eu nu intru în nici o casă fără să ştiu ce fel de vin are gazda. Este un lucru extrem de important pentru mine să ştiu ce se poate bea în casa aia.

Ne înecăm de râs. Pippi îi taie elanul filozofic cu un cumplit aer practic feminin:
- Atunci adu-ţi propria ta sticlă de vin.

Tata ne priveşte cu un aer de vedeţi, să mai încerci să faci teorii despre viaţă şi moarte cu femei de faţă, apoi se ridică, luând, bineînţeles, şi sticla de toartă. La urma urmelor, oricât de înalte ar fi unele lucruri, tot îţi trebuie o scară sau ceva să ajungi la ele.