13. Pippi Longstockings
Am nouă ani. Plec adesea singură la pescuit. Întreaga zonă este păzită. Păzită de cei din afară, dar nu de noi înşine. Tata spune că toţi ne iubesc aici, pentru că suntem singura lor şansă de a mai visa vreodată.Îmi întind firul, în timp ce urmăresc împrejurimile. Copacii se apleacă deasupra apei, acolo unde vreau să pun musca. Soarele a ieşit deja, dar apa este îngrozitor de rece. Anul acesta Tata a văzut lipani. În timp ce sfâşii aerul cu firul, dincolo de zgomotul obişnuit al râului, aud, sau mai degrabă simt, un pas străin. Abandonez firul, iar el se întinde ca un şarpe mort pe apă. Mă întorc încet, lanseta cu vârful în jos, mâna încordată. Lângă mine, la vreo doi metri, în apă, cu picioarele goale, o altă fată. Ţine şi ea în mână o lansetă, dar musca nu este încă legată. Are buzunarele de la vestă pline cu cutii. Părul lung, roşcat, legat în coade împletite, faţa plină de pistrui. Simt cum mă cuprinde nestăpânit râsul, îmi aduc aminte de Pippi Longstockings, pe care mi-a arătat-o Mama în cărţile ei din copilărie. Are pantaloni scurţi. Dar ea nu zâmbeşte. Te pomeneşti că i-am luat locul de pescuit.
- Ce cauţi aici?
Am nimerit-o. Îmi pregătesc discursul, dar în acelaşi timp mâna îmi saltă, înţep involuntar şi în secunda următoare am uitat de Pippi şi de multele ei muşte, aşezate în cutiile de la piept. Habar n-am dacă am făcut ceva bine, pentru că firul pare că mi se întoarce bleg la picioare. Pippi reapare din memorie urlând Mulinează, fraiero, mulinează iar eu o ascult, pare că ştie ce spune, cel puţin, dacă mai are voce în apa asta care pe mine mă îngheaţă chiar şi prin costum, sigur ştie ce spune. Păstrăvul face o lumânare ameţitoare chiar lângă picioarele mele, ţipăm amândouă, eu, de frică, e cel mai mare păstrăv de râu pe care l-am prins, ea de ciudă. Sau de încântare.
- Încă nu l-ai prins, fraiero, ridică vârful ăla în sus că doar nu vrei să prinzi şi cu el ceva.
Mă întorc cu spatele la ea şi mă agăţ de lecţiile de la tata. În cele din urmă îl aduc din nou lângă mine şi reuşesc să îl ridic în mincioc. Pippi e lângă mine, îi simt răsuflarea în ceafă.
- Sper că nu ai cârlig cu spin.
- Nu, îi şoptesc.
- Ce cauţi aici? Nu îţi ajunge satul?
Mâinile îmi tremură. Nu înţeleg. Mi se face cald. E mai mare decât mine, şi ca vârstă, şi ca înălţime şi nu am mai văzut-o în sat până acum. Fără să mă întrebe, se apucă să scoată cârligul.
- Vrei să-i dai tu drumul sau o fac eu?
- Când o să prinzi tu, atunci să-i dai tu drumul.
Nu ştiu ce mi-a venit.
- Ia te uită, sfinţişoara are ghimpi. Te-ai gândit vreodată că nimeni nu are nevoie de visele voastre? Crezi că lumea nu e destul de frumoasă fără voi? Uită-te în jur, ce vrei mai mult de la viaţă?
Mă aplec şi îl pun în apă. Abia îl ţin, e de vreo trei ori mai mare decât palmele mele. Gura mi-e plină de sare. Pentru un anume motiv, cuvintele ei nu îmi sună atât de preţioase în acest moment.
- Ai dreptate. Nu mai e nevoie de nimic.
- Atunci pleacă. N-ai ce căuta aici.
Am şocat-o, ştiu asta. Mă uit însă la ea, iar faţa ei nu arată decât pleacă. Pleacă.
- Nu plec. Tu de ce nu visezi?
- De ce să visez?
- Exact asta zic şi eu. De ce să plec.
Are probleme să-mi urmărească logica. Pentru că logica mea apelează la alte instrumente decât ale ei.
- Nu mă interesează de ce, atâta vreme cât pleci.
- Şi dacă îţi promit să nu mai visez?
De data asta ochii i se fac mari. Se apleacă deasupra mea:
- Cum adică să nu mai visezi? Tu asta faci, visezi. Eu pescuiesc. Pleacă naibii de aici până nu te şi bat.
Tata nu m-a învăţat să mă bat. Aici nu sunt duşmani, mi-a spus.
Îmi târâi picioarele greu, de parcă mi-ar fi intrat apă în cizme. Să mai prindă ceva acum. De pe mal, mă întorc înspre ea. S-a îndepărtat; sigur, nu-i fraieră, nu mai pescuieşte ea în locul ăsta o oră cel puţin. Asta mă enervează şi mai tare.
- Ai citit Pippi Longstockings? urlu după ea.
Nici măcar nu-mi răspunde. Îşi şuieră doar firul prin aer.
14. Pleacă, îţi spun
Arius întârzie, iar când ajunge nici măcar nu mă priveşte. Îşi ia un scaun şi se aşază cât mai departe de mine.- Cred că am visat.
După atâta timp tot nu mă pot obişnui cu lipsa de introduceri, de politeţuri şi mici artificii pe care oricine, oricine ca mine adică, le consideră un preludiu sine qua non al oricărei conversaţii.
- Atunci înseamnă că ai visat.
- De unde ştii? Mă fixează cu privirea şi mă simt de parcă a luat o şurubelniţă şi s-ar apuca să-mi umble prin creier. Asta da imagine, noroc însă că pentru o astfel de idee ar trebui să aibă imaginaţie, să vadă în mine ceva mai mult decât un instrument, să ai aibă curiozitatea de a trece dincolo.
- Crezi, deci ai depăşit stadiul siguranţei. Bine ai venit în lumea visului.
- Am visat că te-am omorât. De fapt, nu erai tu, era bătrâna din Amsterdam. Dar îmi spunea că eşti tu, iar eu plângeam şi plângeam şi plângeam. Iar tu îmi spuneai lasă-mă să mor, iar ea îmi spunea că eşti tu, şi că nu am cum să te omor, că nu am cum să o omor.
Vorbeşte repede, nu se uită la mine, mută scaunul, se ridică, se aşază iar, îşi priveşte mâinile.
- Arius, tu ştii bine că eşti cel mai bun elev al meu.
- Deirdre, de ce trebuie să visăm? Cine a hotărât că lumea nu e bună fără vise? Pleacă. Vreau să pleci. Acum. Pleacă, îţi spun. Dacă nu pleci, te omor.
S-a ridicat şi a venit lângă mine. Îşi întinde mâna, dar nu spre părţile metalice, cum m-am aşteptat. Atingerea mă trimite fără putinţă de rezistenţă undeva în trecut, sunt mai conştientă de trupul meu decât am fost o viaţă întreagă. Ochii mi se închid sub apăsarea degetelor lui.