Cod roşu (II) - Întoarcerea tatălui risipitor, de Dumitru Radu Popescu

Se observă în romanul abundent, dar descentrat al lui Dumitru Radu Popescu o ezitare a romancierului. Dacă nu mai multe: între codul realist şi cel parabolic, apoi între cel parabolic şi cel fantastic; în fine, între o proză ce fotografiază (dintr-un anumit unghi ideologizant) realitatea zilelor noastre şi, pe de altă parte, una cu coeficient simbolic ridicat. Această pluralitate a codurilor şi registrelor utilizate ar fi putut reprezenta o calitate a cărţii, dacă autorul ne-ar fi dat sentimentul că o controlează şi o modulează creator. Dar confuzia planurilor şi amestecul lumilor sunt mai degrabă mijloace de ieşire din câte un impas narativ. Când logica alternării secvenţelor şi cursivitatea desfăşurării unui fir epic întâmpină obstacole sau prezintă simptome de epuizare, prozatorul intervine - în nouă cazuri din zece - în exces, depanând maşinăria greoaie a romanului prin complicarea complicaţiilor.

Frecvente sunt dialogurile dintre personaje, fără vreo funcţie caracterizantă, dezlânate şi incoerente într-un mod "oportun". Sătenii din Întoarcerea tatălui risipitor apar ca nişte filozofi ai istoriei şi ai culturii. Poliţistul Ioanea Păsulii lucrează la o teză de masterat despre Ulise, coordonată de profesorul Zeze Puţintelea (zis Poponeţea). Autopsierul de la Morgă, Sebastian Tufiş, visează să facă filme cu "adevărul convex". Vinerica-Venerica Simionescu, fostă Capdeiepure, este Pitia din Cioromârda, în timp ce doctoriţa Ruxandra pictează şi explică doct tablouri abstracte. Din această schemă deopotrivă parabolică şi parodică a istoriei contemporane, realitatea cotidiană a României nu poate apărea decât refractată, distorsionată. Naraţiunea "browniană", despre care se vorbeşte înspre finalul romanului, ar fi astfel "cea mai adecvată oglindire a zilei de azi". În cuvintele Filofteiei Năsturel, "tâmpeniile mele, absurdităţile... pe care le-am spus n-ar fi putut exista fără o realitate care le-a căcat... Pardon!..." (p. 359). Şi adevărul convex al lui Sebastian Tufiş duce într-acolo: "Cum să descâlceşti... tragedia de farsă?... Prin... filmul convex?! Filmul - oglinda convexă, care desfigurează istoria împăunată, restabilind adevărul..." (p. 242). Personajele nu-şi aparţin: sunt nişte păpuşi animate de către Autor, care vrea să ajungă la Adevăr prin refracţia refracţiei, parodierea parodiei de realitate actuală, deformarea conştientă a unei lumi deformate conştient.

Teatralitatea romanului este marcată. Referinţele la Hamlet sunt numeroase; şi D.R. Popescu nu se lasă până nu introduce o a doua echipă de personaje, actori-figuranţi făcuţi să joace rolurile oficialităţilor venite la înmormântarea soldatului Paraschiv. Într-un roman în care avem atâţia filozofi rurali, o suită de generali dublaţi de o suită de actori, precum şi un regizor virtual de filme convexe, orice ar fi putut să apară în pagină, în afară de o realitate nefiltrată, la prima mână. Operând în sensul medierii simbolice şi deducând o lume fantasmatică, dar esenţială, dintr-una propriu-zisă, dar înşelătoare, prozatorul gafează de fiecare dată când nu-şi poate reprima dublul impuls documentar-pamfletar. Privatizarea Sidex şi "noii baştani ai revoluţiei şterpelite", vânzarea Combinatului de aluminiu de la Slatina şi războiul dus împotriva unui stat independent ca Irakul sunt mutate, pur şi simplu, în ficţiune de către un autor ce pare resentimentar şi care înnegreşte suplimentar (pe deasupra personajelor şi prin ele) o Tranziţie ceva mai pestriţă.

Prin faţa ochilor noştri împăienjeniţi de sutele de pagini şi discursuri citite, trec, incredibil, figuri reale ca George W. Bush şi Traian Băsescu, Patriarhul Teoctist ori "ciocoflenderul" Florin Piersic... Sub raport artistic, această latură "documentară" e cu totul subţire. La fel este şi cea pamfletară, insuficient autonomizată. De la Gigi Becali la Jiji Capverde Fecali, "patriarhul de la Pipermint", şi de la Silviu Brucan la Silvoiţă Borcan, distanţa e mult prea scurtă. Un mare satiric, cum vrea să fie D.R. Popescu în romanul de faţă, nu-şi antipatizează obiectul. Îl foloseşte ca pretext şi îl uită pe parcurs (precum Arghezi în Cimitirul Buna-Vestire), în procesul transfigurator al artei veritabile. Aici, dimpotrivă, şi de prea multe ori, lumea întoarsă, extract prozastic sau construct filozofic, lasă loc României postrevoluţionare, slab figurată, sub sceneria barocă: "Să-mi termin ideea! O ţară care nu produce decât rahat - e o fabrică de rahat! Ţară de inşi fuduli, cu maşini babane, cu viloace... Fuduli şi hoţi! Acum au început să-şi cumpere insule în Pacific!... Fiindcă aici... nu se produce nimic, repet!... Decât... decât mai vin pe lume nişte prunci care sunt vânduţi bogătaşilor sterpi din alte ţări mai calde... Şi... şi mai avem de vânzare nişte soldaţi, gata să moară pentru bani, la dracu-n praznic!... Nici indienii, nici chinezii, care au câteva Românii ca număr de oameni, nu-şi vând copiii şi soldaţii!... Dacă între voi se află şi... dintre cei care vor să facă tărăboi aici... pe mine să nu mă băgaţi în ciorba voastră! Comploturile politice, revoluţiile!... O, mai ales o revoluţie în cimitir ar fi!... De râsul curcilor! Ce vă spuneam? Da, noi ne vindem şi morţii! Păi la Roşia Montană n-au fost scoşi - cu ucaz de la Epsicopia Alba-Iulia! - morţii din morminte, mutaţi... ca să ia canadienii lui peşte aurul din Apuseni?! Vând morţii, strămută cimitirele... N-o să mai avem nici morţi, nici cimitire de vândut, în ţara asta cimitir!..." (p. 436). Prin intermediul profesorului universitar Zeze Puţintelea zis Poponeţea, romancierul şi-a terminat ideea...

Iată de ce codul roşu sub care sunt plasate scenele şi dialogurile dilatate ale romanului poate fi invocat şi pentru această proză, care e abundentă şi complicată când ar putea fi simplă şi profundă, şi devine facil-reportericească exact atunci când s-ar impune o distilare epică. Nu e probabil întâmplător că fragmentele mai puternice din Întoarcerea tatălui risipitor, înecate în incontinenţă, sunt cele care scapă cu totul regiei previzibile a autorului, rămânând însă în scenariul său. Un scenariu fantastic, arhetipal, cu actualizări de o deosebită pregnanţă. Drumul Irinei cu pruncul ei mort în braţe, spre o morgă care să-i elibereze certificatul de nevinovăţie şi să scurteze calea spre înmormântarea creştinească, este un calvar care, în mod paradoxal, luminează şi limpezeşte romanul. Paralela cu Fecioara Maria devine posibilă; şi personajele din Cioromârda, hipercompetente ca de obicei, nu ezită să o traseze. Splendide sunt însă episoadele în care acest parcurs de zeci de kilometri e intersectat de oficialităţile ce vin să-l învelească în discursuri pompoase pe defunctul Paraschiv. Cu gândul la tiradele ce urmează a fi susţinute, în vidul propriei alcătuiri morale, bravii generali nu văd, pur şi simplu, silueta contorsionată de suferinţă a unei mame care-şi poartă copilul mort, într-un maraton al disperării omeneşti. Când Irina, împreună cu fata ei Sanda, intră în sfârşit în înfricoşătoarea morgă, asistăm la o scenă de o frumuseţe insuportabilă. Paginile 499-505 detaliază disecţia, deopotrivă cu vorbăria autopsierului şi cu reacţiile mamei distruse.

În acest plan mai adânc al romanului, inamicul principal nu mai este societatea românească de azi, demnă de a fi caricaturizată, ci moartea, simţită prin toţi porii, acoperită de blesteme şi descrisă plastic: "o babă descărnată, fără dinţi, un schelet din oase putrede şi puturoase, jucând peste case, prin grădini, printre oameni, o moimă cu mustăţi, înfiptă, ca o ţaţă, în toate certurile, în toate marile războaie, dar şi în războaiele particulare, o muiere ca de ceară, ca atinsă de gălbează, uscată, făcută aproape din nimic, dar care a avut puterea - de cine mama dracului dată? - de a-l duce şi pe Iisus, răstignit, în!... Şi uite că şi după Învierea lui Cristos, hârca naibii n-a sfârşit prost!" (p. 215). Autorul omnipotent ne va oferi bucuria copilărească a happy-end-ului. La graniţa dintre realitatea ficţională şi iluzia ei, scena atroce a autopsiei este dată de la început şi modificată. Ultima pagină din carte consacră triumful neverosimil, de Poveste, al vieţii. Bietul Ionel se ridică în capul oaselor din leagănul-copârşeu, zâmbeşte larg şi face "să ţâşnească din puţulica lui, cu mare putere, un arc lichid, limpede - care de obicei se numeşte pişat de copil!..." (p. 578).

Un final memorabil de roman ratat.