Despre Dan Perjovschi se pot spune atîtea lucruri. Cel mai expus artist român în marile muzee ale lumii e deja un truism. Chiar zilele acestea va realiza o serie de desene pe teme de actualitate precum criza financiară sau Carla Bruni Sarkozy, pe pereţii galeriei Michel Rein din Paris. Omul, ca şi opera lui, ilustrează perfect ideea de "Free Style".
Mihail Vakulovski: Dan, acum eşti mereu în mişcare, "pe drum", desenînd pereţii prin Europa. Şi nu numai. Acasă, cînd şi unde te pot recunoaşte oamenii?
Dan Perjovschi: Mihai, poţi să te vîri sub nasul oamenilor, să le stai în ochi, şi ei să nu te "recunoască". Eu sînt un tip hiperactiv: cînd nu expun, dau din gură la radio sau prin ziare (ca acum, aici, cu tine), pentru că revendic artistic spaţiul public, politic, social sau media. În înţelesul tradiţional al cuvîntului "artă" (ei, nu chiar aşa de tradiţional!), expoziţia sub formă de zid, făcută de mine la Centrul Naţional al Dansului, din buricul tîrgului Bucureşti, stă deschisă de la începutul lui 2008, 7 zile pe săptămînă, 24 din 24 de ore. Mai mare acces nu se poate.
M.V.: Ai desenat mulţi pereţi publici sau prin muzee mai mult sau mai puţin celebre; unde ţi-a plăcut cel mai mult să lucrezi? Unde a fost cel mai greu să fugi de propria artă? Îmi amintesc cum a fost ştergerea urmelor perjovschiene de pe pereţii din Brukenthal.
D.P.: Îmi place peste tot, pentru că de fiecare dată e diferit - şi cînd sînt cocoţat la 8 metri înălţime pe faţada Muzeului de Artă din Sydney, şi cînd stau în genunchi la Centrul de artă Wiels din Bruxelles. La Sibiu, a fost o excepţie că mi-am "ucis" singur arta (la noi, instituţiile nu sînt capabile să facă bine lucrurile şi mai bine le faci tu cap-coadă; tu centrezi, tu dai cu capul). De obicei, nu sînt de faţă cînd se petrece ştergerea, pentru că, oricît de încîntătoare pare ideea, realitatea nu-i aşa mişto. Ţin cu dinţii de conceptul ăsta, pentru că mă eliberează de mine însumi. Ca să nu spun că mă salvează de idioţii ăia plini de bani, care nu mă pot cumpăra şi agăţa în budă, lîngă favoriţii lor, Bălaşa sau Dali. La mine, fiecare proiect e ceva nou şi, în acelaşi timp, o retrospectivă. Accidentele mă stimulează, lipsurile mă determină. De la Pompidou Paris la subsolul unui bloc din Chişinău nu-i decît un pas.
M.V.: După căderea comunismului în estul Europei, ai realizat multe performanţe. Unii îşi amintesc de performance-ul cu "România" pe umăr, alţii, de "alo, centru', mă auzi?" etc. Care a fost ultima ta performanţă şi unde a avut loc? Cînd alegi să te exprimi prin astfel de acte artistice?
D.P.: Păi am făcut cîte ceva şi înainte de-a cădea Zidul din Berlin. Mai puţin public, dar, posibil, mai radical. Eu şi Lia ne-am folosit apartamentul în care am locuit la Oradea după 1985 ca spaţiu pentru acţiuni şi intervenţii artistice. În casă, în afara cenzurii. Acţiunile alea au devenit referinţe ale istoriei artei contemporane, iar documentaţia lor face acum carieră în muzeele occidentale.
Performanţele mele artistice au fost mai mult contraperformanţe: prin 1998, am pictat la Iaşi, cu public, o natură statică, cum mi s-a cerut pe vremuri să fac pentru a intra la facultate. Nu multă lume din public a rezistat 5 ore şi majorităţii i s-a părut o idee tîmpită. N-au înţeles. Pictura nu mi-a ieşit şi, vorba unuia dintre spectatori, "ăsta n-o să intre niciodată la facultate!".
Ultima mea performanţă standard a fost prin delegaţie. Anul trecut am tocmit nişte tineri să facă pe statuile vii în Piaţa Universităţii - unii, mineri, alţii, studenţi. Cît să-şi aducă lumea aminte de istoria recentă care nu ne dă pace. O săptămînă, cîteva ore pe zi, oamenii ăia au interpretat istoria la nivelul pămîntului, fără soclu, fără patetisme, fără mişcare, unul lîngă altul, faţă în faţă sau spate în spate. Întrebarea pe care o puneam cu această sculptură minimală nu era morală - cine e călău şi cine, victimă. Întrebarea mea era ce s-a ales de actorii dramei folosiţi politic şi degrabă uitaţi economic. Vezi ce s-a întîmplat anul ăsta cu ultima tragedie din subteran sau comedia salariilor din educaţie. Catastrofe şi dezastre pe toată linia. Acum nu mai fac performanţe, dar fac lecturi publice. Tot aia.
M.V.: Ai publicat cîteva albume-cărţi.Cum îl vezi pe "cititorul" tău?
D.P.: Am publicat vreo 15 cărţi de artist, majoritatea în Vest. Sînt unul dintre cei mai "traduşi" autori români. Ha-ha! Habar n-am care-i publicul acestor cărţi, pentru că - teoretic - mă adresez la toată lumea în egală măsură, nu degeaba folosesc o "limbă populară" care pare caricatură, dar nu e, care pare graffiti, dar nu e, care pare artă şi - cine ştie?! - poate e.
"Cititorul" meu ar trebui să fie omul nou, contemporan, educat, urban, cosmopolit, deschis la minte, cu umor şi cultură, cu întrebări la care poate eu am nişte răspunsuri.
M.V.: Pe You Tube sînt mai multe evenimente marca Dan Perjovschi. Ce înseamnă Internetul pentru tine? Cît de des înnoieşti site-ul personal, http://www.perjovschi.ro? Cît de important e Internetul pentru un artist?
D.P.: N-am mai avut timp de site, că viaţa reală a fost mai plină decît aia virtuală. Mi-am tras pagină web să am varianta mea despre mine. Dar de-abia mă ocup de mine în carne şi oase. You Tube e treaba instituţiilor care mă invită. Eu "performez" cu plăcere în faţa aparatelor foto sau video şi nu-mi bat prea tare capul, deşi, cînd am văzut că 30.000 de oameni s-au uitat la filmuleţul postat de MoMA, mi s-au cam îmbujorat obrajii. Internetul e un teritoriu fascinant, care promite mai mult decît dă. Eu sînt real, manual, low tech. Dar recunosc, cu toate că păstrez un picior ferm pe pămînt şi nu vreau să mă valorizeze megabiţii, am ajuns dependent de e-mail. Să-mi pot trimite desenele wireless din mijlocul Emiratelor Unite, la timp, să prind închiderea ediţiei revistei 22 mi se pare Star Trek.
M.V.: Urmăreşti ce se întîmplă şi în afara artei plastice? Cum ţi se par scriitorii contemporani? Ce formaţii muzicale asculţi? Ce hobby-uri ai?
D.P.: Păi, eu sînt un tip extrem de plictisitor, nu beau, nu fumez, nu-mi plac recepţiile, cluburile şi petrecerile. I am happy married. Mai citesc şi eu, ca tot omul, cîte-o carte, mai ales dacă mi-o trimite poetul înainte, să-i fac coperta sau ceva desene înăuntru, mai văd cîte-un DVD, ceva.
Uite: recent, la Liverpool, am fost la o seară specială cu filme scurte româneşti, de-alea pline de premii, de zici că aşa le produc ei acum: direct cu lauri pe generic. E ironic, dar accesez cultura românească mai ales în afara României, mai văd şi eu un Puiu la Londra, un dans de-al lui Gabia la Bruxelles, o expoziţie a lui Cantor la Bristol...
Ascult muzică aiurea, am pe laptop linkuri la Pink Floyd, Wish you were here, Janis Joplin la Woodstock, Suzanne Vega, My name is Luka, Eminem cu Dido sau Claire Danes cîntînd Time after time... Ascult încontinuu un jazzman algerian excepţional. Pe lîngă textele grele de teorie de artă, încă citesc science fiction. Dar mai ales citesc ziare, ca sursă pentru proiectele mele artistice. Îmi plac arta şi discuţia despre artă (şi contextul ei politic, economic, psihologic). N-am alt hobby.
M.V.: Ce-ţi place să faci cînd ajungi în România? Ţi-e dor de Sibiu? De atelier? De ducă?
D.P.: Îmi place să vorbesc cu Lia, să punem ţara şi, de ceva vreme, lumea la cale. Dar de multe ori mergem afară împreună, aşa că n-am mari melancolii. Îmi place să merg la 22 să-mi văd "familia mea extinsă", să aud ce mai e nou politic, economic, bîrfe, chestii. Îmi place să mă implic în tot soiul de lucruri, mari sau mărunte, şi încerc să fac o diferenţă (deşi în România se pare că nu mai contează şi nu mai rentează).
Sibiul este un oraş mişto, ne facem acolo un atelier-depozit-instituţie. Bucureştiul ne-a tras un şut în cur (ne ia atelierul), aşa că parţial ne întoarcem acasă. Or fi şi vîrsta, şi familia (amîndoi sîntem sibieni), şi ideea să lăsăm ceva în urmă (atelierul va putea fi folosit ca un spaţiu de cercetare, expoziţie, bibliotecă). Îmi place la mine la bloc, în Rahova, între cărţi şi lucrări de artă, dar ştiu că un artist contemporan n-are casă, n-are stare... Sîntem nişte pribegi. Azi aici, mîine dincolo... Existăm cît avem expoziţii şi prezenţe publice. În rest, cui îi pasă? Nu ştiu cum dracu' s-a ajuns la situaţia asta, în care părem nişte milogi care cerşesc bani ("banii noştri de taxe" ţipă la televizor imbecilii care ne fură fără milă de 20 de ani). Ca artist, trebuie mereu să-mi justific existenţa, să cer voie, să-mi cer scuze. Şi cînd colo, lucrurile stau exact pe dos: în primul rînd, în mine au investit mai mult muncitorii germani, austrieci sau francezi (burse şi expoziţii din banii lor de taxe), în al doilea rînd, eu nu cer, eu ofer. Eu ofer acestei ţări şi acestui oraş ceva ce instituţiile statului, toată liota de funcţionari, marii eroi locali şi rafinaţii miniştri ai Culturii nu sînt capabili să facă.
Guvernul României a cheltuit milioane pe un brand de ţară intraductibil (fabulospirit), în timp ce eu, cu cîteva mii, am expus în toată lumea. M-au văzut peste o sută de mii de oameni în cel mai important muzeu de artă din lume (atîta era tirajul ziarului meu cu desene, difuzat gratuit şi epuizat în trei luni). Am adunat mai mulţi spectatori decît Naţionala de fotbal. Şi MoMA din New York a fost unul dintre cele 20 de muzee de artă din lumea asta în care am expus în ultimii ani. Eu, un român născut la Sibiu şi locuind la Bucureşti, că aşa scrie pe etichetă. În acele muzee şi centre de artă nu intri dacă nu eşti înţeles, dorit şi respectat. Nu te poate trimite nimeni, doar calitatea artei tale. Şi în timpul ăsta, acasă, cui îi pasă? Unde mă antrenez? Ce uzură fizică şi mentală am ca să rezist la vîrf? Care este politica economică şi culturală a României, a Capitalei şi a Sectorului 5, care mă au ca subiect? Vezi, iar mi-au sărit capacele... De-aia, Mihai, mă bucur şi cînd vin, şi cînd plec din România.
M.V.: Dacă te-ai trezi într-o dimineaţă într-un alt lagăr socialist, din care n-ai putea să ieşi nicicum, ce crezi că ai face?
D.P.: Aş face la fel, aş rezista cumva. Poate aş face-o mai decis şi mai pe faţă. Habar nu am. N-am fost un model de curaj, dar nici nu m-am supus chitic. Nu m-am lăsat îndoctrinat, n-am făcut atunci ce-au vrut ăia, cum nu fac acum tot ce vor ăştia. În meciul meu cu dictatura, scorul final a fost 3 la 1 pentru mine. În meciul cu capitalismul, e 2 la 2, la pauză. Pe de altă parte, am fost recent în Cuba şi, crede-mă, nici lagărele socialiste nu mai sînt ce-au fost.
M.V.: Cît de important e pentru tine faptul că ai alături un alt artist, pe Lia Perjovschi? Dacă ai trăi cu un "om normal", crezi că ai desena altfel?
D.P.: Poate acum făceam naturi statice... Glumesc! Cred că aş fi desenat la fel, dar nu cred că aş fi avut atîta percutanţă. Lăsat de capul meu în cîteva situaţii, sigur aş fi decis aiurea şi uneori aş fi fost dus de nas. M-aş fi moleşit intelectual. Am avut noroc. De-abia încap doi oameni normali în camerele alea de bloc în care locuim, darămite două voinţe straşnice ca ale noastre. Ar fi trebuit să explodăm de mult. Am avut noroc. Chimia s-a potrivit.
Eu sînt un tip dificil, deşi nu par, dacă mă cunoşti de cinci minute sau timp de-o expoziţie - că dai doar de partea mea fermecătoare. În realitate şi tot timpul, sînt un om complicat, obsedat de arta lui, torturat de răzgîndiri, care dă intelectual cu pumnul, ca pe urmă să-şi ceară singur scuze în oglindă... Nu vreau conflicte şi mereu am parte de cîte unul. Lucrurile în România sînt aşa de strigătoare la cer, că am început să ţip şi cînd nu trebuie. Nu mai am timp. Parcă-i o halucinaţie: vin, plec, vin. Cînd stau eu, pleacă Lia. Ni s-au cam întins nervii. Avem, eu şi Lia, experienţe diferite cu aceleaşi oraşe, expoziţii sau oameni, şi de aia vedem lucrurile stereo, în adîncime. Ne înţelegem aprig şi ne certăm la fel. Zilnic. De vreo 25 de ani.
M.V.: Cum citeşti criticile la expoziţiile tale? Te interesează cronicile despre proiectele tale sau le neglijezi?
D.P.: Le citesc cu mare atenţie pe toate, româneşti sau internaţionale. Citesc şi ce spun oamenii pe bloguri. Un gagiu din America a postat pe blogul lui un desen de-al meu, în care zidul din Berlin se desfăcea în zidul dintre America şi Mexic şi în zidul dintre Israel şi Palestina. Ei bine, au fost vreo sută şi ceva de comentarii la postarea aia. Dacă m-aş lua după ce pasiuni a născut desenul ăla, ar trebui să desenez numai floricele... Sînt fericit cînd dau de analize inteligente, mă apucă disperarea cînd sînt citit greşit, cad în depresie cînd sînt judecat lăutăresc, după ureche. Eu sînt extrem de activ şi ca artist, şi ca prezenţă media, dau interviuri, fac prezentări publice, aşa că nu duc lipsă de cronici şi texte. Nu mă pot plînge. Sînt un răsfăţat al presei. Am strîns un metru de bibliografie. De la reviste extrem de prestigioase din Paris, Londra şi New York la ziare locale din Caen, Nikosia sau Sibiu. S-au scris texte esenţiale despre mine, dar s-au scris şi prostii enorme. Am învăţat să-mi respect comentatorii, pentru că ei mă difuzează în societate.
Dar tare aş vrea ca lumea care scrie (mai ales în România) să fie un pic mai bine informată, să poată circula, să vadă mai mult şi, poate, să aibă timp şi energie să citească literatură de specialitate. Critica de artă nu-i ceva de dat cu părerea, e o ştiinţă, un domeniu greu şi sofisticat. Nu poţi trage concluzii şi râde oameni după ce-ai văzut expus pe strada ta sau ai googălit în 5 minute. Pe de altă parte, am învăţat din critici (alea reale, alea răuvoitoare) mai mult decît din laude (prost plasate sau fanteziste). Uneori, neprofesioniştii te văd cu ochi mai proaspeţi. "Finally some intelligent graffiti!", mi-a spus o doamnă în vîrstă imediat ce-am coborît din macara, după ce desenasem cu creta pe faţada Muzeului de Artă din Sydney. Crystal clear!
M.V.: Îţi mai aminteşti ce visai să devii în copilărie? Visele tale despre viitor aveau vreo legătură cu desenul?
D.P.: În copilărie, visam ce voiau comuniştii să visez, adică farfurii zburătoare şi trotuare rulante: "Bine aţi venit în societatea fericită a oamenilor cu roboţi care muncesc!". Ba nu, cînd eram mic, visam să merg în Cosmos. Mai visez încă. Dacă preţul unei excursii cosmice (de aia în care ieşi cu un avion pe orbită) coboară la 5.000 de euro, mă duc. În ceea ce priveşte meseria, nu-mi aduc aminte... Şi n-avea legătură cu desenul. Cred că m-am gîndit prima dată serios la viitor după 1995, cînd am îndrăznit să gîndesc că aş putea schimba lumea, că vocea mea artistică se poate auzi internaţional, că pot avea posteritate. Şi am început să fac proiecte temporare.
M.V.: Mie îmi place foarte mult cum scrii. Ai vreun proiect literar, te-ai gîndit să scrii literatură - de exemplu, proză foarte scurtă?
D.P.: N-am. N-am timp. Am ceva vag în cap. Şi nu e literatură, ci mai mult o grămadă de texte despre artă şi politică, un soi de cum văd eu ce-a fost şi este. Tot îmi zic: las' că la vară stau deoparte şi scriu, dar, uite, vara trecută am predat şi am expus, vara care vine, la fel. Poate în avion sau în tren să mai am ceva răgaz. Sau poate fac şi eu ca amicul meu, artistul Neville Gabie, care s-a cărat în Antarctica 4 luni, celular nu şi-a luat şi nimeni n-o să-i ciocănească-n uşă...
Atîtea lucruri m-au indignat în ultima vreme: scandalul Poneiului Roz, atacul mîrşav împotriva ICR, darea afară din sediu a Uniunii Artiştilor Plastici, darea în judecată a unui artist nu atît pentru arta pe care-o face, ci pentru că-i ungur, pierderea de galerii şi ateliere, dezinteresul cras al autorităţilor locale şi naţionale faţă de statutul şi condiţia artistului contemporan. Mă gîtuie revolta şi-mi vine să scriu, dar n-am timp, aşa că scriu în cap. Dacă aş putea să înfig un cablu în tîmplă să downloadez instant, aş avea cartea pe loc. Scrisul e pentru mine ceva extrem de dificil. Mereu sînt nemulţumit. Am rubrica aia, "Vis-à-vis", în 22, care are 15 cuvinte, pe care le tot moşmolesc o săptămînă şi pe urmă, după ce-au fost tipărite, aş schimba jumate.
M.V.: Cum ţi se par scriitorii români contemporani? Ţi-a atras atenţia cineva din garda tînără?
D.P.: Prin 1994 am fost, cu Groşan şi Cărtărescu, băgat într-o dubiţă şi dus la produs în Germania; ei, lecturi şi eu, desene. A fost un succes. De atunci citesc cam tot ce scriu ei între coperţi sau prin ziare. Gabriela Adameşteanu mi-a fost mulţi ani şefă la 22 şi am devenit prieteni de cînd nu-mi mai este. Am făcut coperte, la editura lui Muşina, la o grămadă de poeţi tineri, i-am făcut şi lui frate-tu copertă la Oedip, regele mamei lui Freud şi la Pizdeţ, dar au scris ăia greşit şi apare alt grafician... Mi-au luat interviu Cecilia Ştefănescu şi, mai nou, Elena Vlădăreanu, că lucrau la ziare, şi de atunci citesc ce publică, proză şi poezie, şi, recunosc, îmi place. Unul dintre cele mai tari interviuri, care a ridicat părul măciucă în capul marilor artişti şi critici de artă români, mi-a fost luat mie şi Liei, în 1998, de către Paul Cernat (şi Mihai Grecea). Pentru că am spus că, dacă nu se reformează, UAP trebuie desfiinţată, marii maeştri au propus să fiu dat afară din Uniune. Nu s-au reformat şi, uite, au fost ei daţi afară din sediu.
M-am intersectat mereu cu scriitorii din generaţia mea, din cauză de presiune comunistă, iar cu cei tineri, din cauză de tranziţie. Braşovenii, Bodiu, Oprea, Muşina, Caius ne-au invitat pe vremuri să ne prezentăm public ca artişti la ei în bibliotecă... M-am împrietenit cu cei care activau în presă. Cu Cezar Paul-Bădescu am fost coleg şi la 22 şi la Exces, am publicat desene în Fracturile lui Ianuş şi, mai nou, în Stare de urgenţă. Eu am debutat la Contrapunct, care era revista tinerilor scriitori şi critici furioşi, Elena Ştefoi, Bogdan Lefter, Hanibal Stănciulescu. Mamma mia, ce timpuri, cu mineriade şi FSN...
Cu alte cuvinte, nu-ţi pot da decît o părere subiectivă despre scriitori, că sîntem emoţional încuscriţi. Nu am citit destul să-mi fac o părere calitativă generală, dar mă bucură faptul că mari edituri din România publică tineri şi cărţile lor se vînd. Ceva s-a schimbat, ca la film sau, mai ales, la dans. Cartea de telefon a lui Manolescu este cîntecul de lebădă al unui fel vechi de valorizare a literaturii. Voi, scriitorii, aţi intrat în manualele şcolare şi asta v-a legat de glie şi de limbă. Noi, artiştii, ne-am făcut coada colac şi ne-am cărat unde-am văzut cu ochii să ne găsim Poliromu', Paralela şi Humanitasu'...
M.V.: Nu la copertele lui frate-meu au greşit, dar ştiu că la o carte au scris "copertă de Dan Zbarcea", iar tu i-ai scris editorului: "Ai zbîrcit-o".Oricum, putea să scrie orice pe copertă, că toată lumea ştia că e un desen de-al tău. În literatură e foarte greu să ai un stil atît de puternic încît să fii recunoscut imediat, aşa cum ai reuşit tu. Îţi mai aminteşti cum ai ajuns la acest stil?
D.P.: Stilul meu e rezultatul unui proces care începe cu frustrarea că naturile statice pe care le-am frecat 12 ani de şcoală de artă (şcoala generală, liceu, facultate) nu m-au ajutat să înţeleg şi să exprim ce se întîmplă în jurul meu: revoluţie, FSN-FSN las-o jos că măcăne, mineriade etc. Începusem de mult (1985) să caut ceva şi o luasem metodic: caroiam hîrtia şi în fiecare careu făceam o meclă diferită. La început, formate mai mici, pe urmă, pe suluri de 2 metri. Era total diferit de ce era în jurul meu, dar marii artişti români din jurii (nume celebre, nu le spui) n-au observat şi au dat premii şi burse numai graficienilor care făceau grafică adevărată, meseriaşă - într-un cuvînt, plictisitoare. Pe urmă a venit Revoluţia şi am aterizat în presă. Presa şi evenimentele din jur mi-au simplificat şi întărit desenul. Pentru prima dată în viaţă comunicam cu adevărat. Vezi cum a evoluat limbajul meu răsfoind colecţiile revistei 22 sau cărţile de artist pe care le fac din 1988.
Un teoretician american (Kristine Stiles) mi-a zis prin 1997 că ce fac la ziar e artă în spaţiul public, apoi Robert Fleck m-a selectat pentru bienala Manifesta 2 să desenez în ziarele din Luxemburg, şi nu în spaţiile de expoziţie. Pe urmă, la Bienala de la Veneţia din 1999 (curatoare: Judit Angel), am desenat direct cu carioca toată podeaua, desene din 22 sau din cărţile pe care i le-am ilustrat lui Patapievici. De atunci, am unificat ce fac la ziar cu ce fac la muzeu şi desenele mele circulă liber dintr-un spaţiu în altul. Străinii au înţeles imediat, românii încă bîlbîie. Vorba lui Kessler: asta-i artă? Am reuşit să am o marcă specifică, deşi, internaţional, există artişti cunoscuţi care desenează pe pereţi (Solakov), alb-negru (Shrigley) sau politic (Pettibon). Mă simt bine că fac o bună sinteză între arta brută, caricatură şi graffiti. Mă simt bine că nu sînt un "maestru". Am muncit mult pentru asta, dar nu ca boul, ci cu mintea şi carioca ascuţită. Şi, bineînţeles, cu umor.