Florica Banu este unul dintre profesorii de matematică pentru care Şcoala Nr. 79 din Bucureşti (cu o lungă tradiţie de olimpici în spate) este renumită. Şi consilier superior la Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţămîntul Preuniversitar (unde, în principal, răspunde de elaborarea subiectelor pentru examenele naţionale şi pentru examenul de titularizare a profesorilor). În plus, selectează subiecte pentru concursuri/olimpiade şcolare, este evaluator la olimpiada naţională de matematică din anul 1988; autoare de manuale şi culegeri de matematică (Algebra pentru clasele V-VIII, Geometria pentru clasele V-VIII etc.), precum şi a unei monografii (Caius Iacob - Viaţa şi opera).
Prestigiul profesorului de matematică
Iaromina Popovici: Cum e să fii profesor, în România, astăzi?
Florica Banu: Întocmai ca în orice altă profesie: uneori foarte bine, alteori foarte rău. Învăţămîntul nu se găseşte într-o seră, ci este integrat în societatea românească, contaminat cu toate viciile şi cu toate virtuţile acesteia.
I.P.: Care este, după părerea dvs., statutul profesorului român în momentul actual?
F.B.: Observ la mulţi dintre colegii mei că trăiesc cu dramatism conştiinţa acută a unei degradări a statutului de profesor. Faţă de situaţia din comunism, s-au ridicat multe alte profesii în ceea ce priveşte atît cîştigul financiar, cît şi prestigiul social. Acest aparent dezechilibru al structurilor societăţii noastre este un fenomen normal, pentru că am ieşit din egalitarismul comunist. Nu avem altceva de făcut decît fie să ne împăcăm cu condiţia noastră, fie să luptăm pentru ameliorarea ei.
I.P.: Dar al profesorului de matematică? Este acesta diferit de cel al altor profesori?
F.B.: Trebuie să recunosc că în şcoala românească profesorul de matematică, poate alături de cel de limba şi literatura română, se bucură de un prestigiu aparte. Am impresia, nu ştiu cît este de adevărat, că prestigiul unei şcoli este dat de prestaţia acestora doi, în primul rînd.
I.P.: Ce v-a determinat să deveniţi profesoară de matematică?
F.B.: Matematica mi-a fost foarte la îndemînă. Nu prea simţeam efortul de a o învăţa. Elevă fiind, rezolvam probleme de matematică permanent, cu mare plăcere şi cu destul de multă uşurinţă. De aceea a fost opţiunea mea cea mai simplă.
Limpezimea minţii şi atitudinea obiectivă
I.P.: Ce vă place la această meserie?
F.B.: Faptul că lucrez cu copiii. Posibilitatea pe care mi-o dă de a stabili legături sufleteşti cu aceştia. Cu mulţi dintre foştii mei elevi am rămas într-o relaţie afectivă strînsă şi - fie că trăiesc în ţară sau în străinătate, că au absolvit vreuna din marile universităţi ale lumii sau că au ajuns în posturi de mare prestigiu social, ba chiar şi politic - vin la intervale de timp şi mă vizitează. Satisfacţia unei astfel de relaţii este inegalabilă.
I.P.: Cum ar trebui, în opinia dvs., să fie profesorul de matematică... ideal?
F.B.: Am cunoscut un atare profesor. M-a precedat la catedră în şcoala în care lucrez de peste două decenii. Se numea Octavian Sopon. Era sobru şi distins. Avea rezultate excepţionale cu elevii. Dar nu prin constrîngeri îi educa pe aceştia, ci prin limpezimea minţii, prin coerenţa gîndirii, prin atitudinea corectă şi obiectivă faţă de ei. I-am pîndit stilul de lucru şi am încercat să învăţ de la el cît mai mult.
I.P.: De ce e matematica importantă, de ce i se acordă un rol central în şcolile româneşti?
F.B.: Studiul matematicii nu este un scop în sine. Predăm matematica pentru a dezvolta la copii puterea de judecată, pentru a le modela intelectul şi pentru a forma caractere.
I.P.: Credeţi că şcolile din România sînt calate prea mult pe ştiinţele exacte?
F.B.: Este greu de apreciat. În toate şcolile trebuie să se studieze matematica în măsura în care ea reprezintă un capitol din cultura generală a oricărui om instruit şi întrucît contribuie la şlefuirea intelectelor tinere. Pe de altă parte, trăim într-o societate profund dependentă de ştiinţele exacte, prezente pretutindeni, aşa că este normal să li se acorde o mare importanţă.
I.P.: I s-a reproşat învăţămîntului românesc că nu este destul de aplicat. Se poate preda aplicat matematica?
F.B.: Aceste reproşuri sînt cel puţin în parte justificate. Profesorii ar trebui să se străduiască să scoată matematica din condiţia de joc pur al minţii şi să o ancoreze mai ferm în viaţa cotidiană. Ne lipseşte exerciţiul de a sesiza cît de mult sînt matematicile legate de viaţă.
Elitele şi... ceilalţi elevi
I.P.: În ciuda acestor reproşuri, şcolile româneşti au dat mulţi olimpici, chiar internaţionali, la matematică. Cum se explică acest lucru?
F.B.: Eu însămi am avut şi am elevi olimpici, participanţi sau chiar cîştigători. Cu toate acestea, nu consider că rezultatele excepţionale ale unor elevi la concursurile/olimpiadele şcolare, fie ele şi internaţionale, sînt semnificative pentru nivelul şcolii româneşti. Şcoala trebuie să se preocupe de marea masă a elevilor. Ca şi în alte domenii, în sport de exemplu, faptul că un număr restrîns de participanţi cîştigă la olimpiadă nu spune nimic despre nivelul populaţiei. Toţi cetăţenii ţării plătesc impozite şi, în consecinţă, au în mod egal dreptul la învăţămînt pentru copiii lor. Cazurile olimpicilor şi ale antrenorilor performanţi nu scuză eventuala mediocritate a învăţămîntului nostru. Nu sînt adepta procedeelor utilizate de unii profesori sau de unele şcoli de a-şi selecta elevii "de elită". Dacă eşti profesor bun, cred că trebuie să te străduieşti mai întîi să descoperi elevii talentaţi la matematică, cu care apoi, printr-un efort acceptat de ambele părţi, să obţii rezultate deosebite.
I.P.: Există şcoli foarte bune în România. Care este "secretul" menţinerii lor timp îndelungat la un nivel ridicat?
F.B.: Calitatea profesorilor. Dacă îmi permiteţi, aş adăuga la aceasta şi calitatea părinţilor, a familiilor de unde provin copiii. Noi, la Şcoala Nr. 79, avem avantajul de a activa într-un mediu social de vîrf. În momentul în care un profesor vine în şcoala noastră, el rezistă şi rămîne în ea numai dacă se adaptează nivelului celor pe care i-a găsit la venirea sa.
I.P.: Cum pot fi reduse diferenţele evidente dintre şcolile bune din marile oraşe universitare şi cele din sate şi oraşele mai mici, dintre cele de cartier şi cele din centru?
F.B.: La nivelul Uniunii Europene, există pentru profesori un program de învăţare pe toată durata vieţii. Îndeosebi cei tineri, indiferent de unde sînt, din sate sau din oraşe mai mici, sînt sponsorizaţi cu bani de la UE, pot participa la astfel de cursuri şi îşi pot ridica eficienţa muncii pedagogice. Pe de altă parte, existenţa mijloacelor electronice actuale reduce mult diferenţele dintre sat şi oraş, dintre cartier şi centru etc. În ultimii ani s-a putut observa că rezultatele excepţionale nu sînt obţinute neapărat de elevii privilegiaţi, adică cei din marile oraşe universitare. Dacă ne raportăm procentual la numărul populaţiei, vom vedea că, de exemplu, Bucureştiul este departe de a se situa pe primul loc în învăţămîntul românesc.
Matematică aplicată, muncă independentă şi dialog cu elevul
I.P.: Din cîte aţi văzut, cum este predată matematica în alte ţări europene (şi nu numai)?
F.B.: În multe ţări, matematica este prin excelenţă aplicată. În timp ce la noi predomină utilizarea unor formule, definiţii, teoreme, algoritmi, în exerciţii abstracte, în altă parte problemele au text, propun o situaţie concretă, în care cunoştinţele matematice au o verificare elocventă.
I.P.: Cantitatea mare de probleme şi exerciţii pentru acasă e "cheia succesului"? Tot învăţămîntului românesc (într-un studiu recent al Societăţii Academice Române) i s-a reproşat că e prea încărcat, că dă prea mult de lucru copiilor...
F.B.: Rezultatele nu se pot obţine decît muncind. Devii un bun matematician rezolvînd neîntrerupt probleme. Pe de altă parte, cred cu fermitate în necesitatea aerisirii programelor şcolare şi elaborarea unor manuale descărcate de prea multele lor detalii nesemnificative pentru formarea unei culturi generale.
I.P.: Cum sînt programele şcolare şi metodele de predare din alte ţări în comparaţie cu ale noastre?
F.B.: Sînt similare cu ale noastre. Metodele de predare şi metodele de evaluare sînt altele. În alte ţări predomină dialogul dintre profesor şi elev, munca independentă în clasă, pe baza unor fişe de lucru elaborate la nivel de catedră, folosirea computerului, evaluarea prin metode alternative. În plus, timpul alocat fiecarui elev este mult mai mare. De asemenea, pregătirea pentru concursurile şcolare are un regim cu totul special, în afara orelor de curs.
I.P.: După părerea dvs., care sînt punctele bune/nu prea bune ale învăţămîntului românesc? Ce ar trebui remediat la şcolile din România?
F.B.: Cred că omul sfinţeşte locul. Existenţa unui profesor bun poate remedia eventualele deficienţe ale sistemului. Există o criză a învăţămîntului pretutindeni în lume, rezultată din continua necorelare dintre el şi realitate. Viaţa social-economică are un dinamism accelerat care pune învăţămîntul într-o perpetuă dificultate, evidenţiindu-i rămînerea în urmă. Aşa că peste tot este la ordinea zilei reforma învăţămîntului, chiar şi în ţările cele mai avansate.
I.P.: Sînt şcolile particulare (din România) o soluţie?
F.B.: Categoric, da! Deşi statul nu trebuie degrevat de obligaţia fermă de a asigura accesul oricărui copil la învăţămîntul obligatoriu.
I.P.: Există un model pe care şcoala românească îl are în vedere pe viitor? Are Ministerul Educaţiei vreun plan în acest sens?
F.B.: Aş dori să faceţi abstracţie de prima mea condiţie, aceea de slujbaş la Ministerul Educaţiei. Răspund la aceste întrebări numai în măsura în care sînt profesor. Altfel, ministerul are purtătorii săi de cuvînt către care vă îndrum dacă vreţi să aflaţi de existenţa vreunui plan. Reforma învăţămîntului este o problemă politică, pe care o decid oamenii politici, în baza mandatului pe care l-au primit de la alegători. Noi, specialiştii, stabilim doar detaliile tehnice. Pe de altă parte, nu aş vrea să cad în păcatul a tot soiul de personaje funambuleşti care îşi dau cu părerea cu privire la soarta învăţămîntului românesc. Mass media este interesată de pitorescul acestor personaje gălăgioase, şi mai puţin de competenţele lor reale. Cu alte cuvinte, nu-i întreabă mai întîi ce au realizat profesional, bineînţeles pe tărîmul şcolii, de îşi permit să se pronunţe cu atîta aplomb.
Mizez sută la sută pe copiii acestei generaţii
I.P.: Se vorbeşte mult şi nu foarte bine despre actualele generaţii de elevi: nu prea mai citesc, sînt dependenţi de computer, emancipaţi mult prea devreme, chiar violenţi, cu acces la droguri... Cum vedeţi aceste generaţii?
F.B.: Nu împărtăşesc deloc spiritul critic la adresa acestei generaţii. Nu este o generaţie omogenă şi cred că face faţă cu brio valului de modernitate în care istoria o azvîrle cu violenţă. Este mai bine să ne ferim de generalizări şi să acceptăm realitatea că unii citesc mai mult, alţii mai puţin. Unii sînt dependenţi de computer, iar alţii nu au computer, şi din cele două situaţii care este oare mai gravă? Cine ar putea stabili cînd trebuie să fie ei emancipaţi şi cînd este prea devreme? Violenţa nu este atît a lor, cît a societăţii în care hazardul a făcut ca ei să trăiască. Îmi sînt cum nu se poate mai dragi copiii acestei generaţii şi mizez sută la sută pe ei.
I.P.: Cum trebuie să fie profesorul pentru a putea să le facă faţă şi să aibă o relaţie bună cu ei, o influenţă asupra lor?
F.B.: Ar fi grozav dacă aş şti! Pot cel mult dibui cîteva caracteristici. Două mi se par esenţiale pentru că, prin ele, elevul are atît un cîştig ştiinţific cît şi unul moral. În primul rînd, profesorul trebuie să stăpînească impecabil materia pe care o predă, în al doilea rînd, trebuie să fie corect cu elevii, ireproşabil.
I.P.: Imaginea profesorului român, în ultimul timp, e compusă parcă numai din extreme: e văzut ori la limita sărăciei, ori corupt... Cum e ea în realitate şi cum poate fi remediată?
F.B.: Masa slujitorilor învăţămîntului nu este deloc omogenă. Se găsesc în cuprinderea ei cele mai diverse exemplare. Sînt şi oameni săraci, sînt şi oameni corupţi, ca în orice alt sector de activitate, dar majoritatea este formată din oameni devotaţi, responsabili şi cu dragoste de copii. Cel puţin, colegii din jurul meu aşa sînt.