Dadaism, postumanitate, şah

Mesmeea (*): Dragă Andrei, cartea ta cu succes la public şi cu ţintă mobilă, The Posthuman Dada Guide (Princeton University Press, 2009), precizează de la început ce pofteşte de la cititor: să-l înveţe ce înseamnă maniera Dada de a trăi postuman. Ce înseamnă "postuman" în accepţia ta? Suntem în epoca lui post (postcomunism, postmodernism) - aşa încât întreb cu falsă naivitate de ce ghidul tău Dada este obligatoriu postuman şi nu doar uman?
Andrei Codrescu: Ghidul este obligatoriu postuman fiindcă se adresează nouă, postumanilor, dar ne ghidează către umanitate, deci e ghid postuman pentru găsirea umanităţii noastre pe care o pierdem extrem de rapid în măsura în care ne abandonam maşinilor. Bănuiesc că proporţia în care ne pierdem umanitatea este egală cu pierderea pământului, apei şi atmosferei: energia care ne automatizează este suptă din sânul mamei pământ.

Mesmeea: Hmmm... Eu nu am de gând să mă abandonez maşinilor, dar nici pământului... poate focului!
A.C.: Ghidul meu Dada prezintă o modalitate de negociere cu forma omului (e-omului) viitor. Poţi să te examinezi ca să vezi cât de postuman eşti: numără de câte fire eşti agăţat (telefonul mobil, computerul, radioul, televiziunea, electricitatea, maşina - de spălat, de condus -, ceasul, shoppingul, serviciul făcut pentru supravieţuire, blocul, strada, oraşul, entitatea naţională) şi extrage timpul pe care ţi-l iau aceste fire din timpul total pentru visare, creaţie spontană, şi mişcări fără program. Ce rămâne e uman.

Mesmeea: Cine ar putea (ca artist şi om) să-şi mai asume pe deplin caracteristicile Dada astăzi (bufonerie, travesti, absurd, ludic extrem, maximum de dezaxare conţinutistică, încălcarea tabuurilor)? Vreau să spun - pe toate deodată...
A.C.: Tinerii. Tinereţea este perioada de îndrăzneală şi nebunie în care un maximum de curaj se poate pune în serviciul unei campanii de dezgolire a procesului care apare inevitabil. Nu-i vorba numai de energie, care spunea William Blake "is eternal delight", dar şi de faptul că tinerii vorbesc limba noilor medii virtuale şi electronice. E-limba e noua Latină: tinerii pot compune o rezistenţă umană în limba robotică. În această limbă, absurdul, ludicul, travestiul apar "naturale," aşa că pentru ei greutatea o să fie în creaţia unei coerenţe geniale care asumă toate jocurile şi salvează umanul prin imprevizibilitate.

Mesmeea: Noua latină sau noua sanscrită sau noua elină. Poate ne vom robotiza în limbi moarte! Defineşti postumanitatea în funcţie de adaptarea electronică a făpturii umane în vremurile noastre, dar este de ajuns acest lucru? Nu ar fi necesară şi o definiţie măcar simili-metafizică?
A.C.: Ai atins un punct nevralgic. Pe de o parte eu (şi dadaiştii cu care conspir) refuz metafizica gata preparată a religiilor, filozofiilor şi utopiilor; aceste preparate sunt otrăvite de istorie. Pe de altă parte, creaţia din adâncul umanităţii noastre a unei noi definiţii a umanului nerobotizat face parte dintr-o mişcare evoluţionară care tinde la un nivel mai treaz al umanităţii. In extremis poţi zice că acest efort şi rezultatul obţinut e un soi de "transcendenţă," dar ceea ce rezultă nu seamănă cu transcendentul formalizat de ritualuri pre-existente, deşi cred că trebuie să ne servim generos din magia culturilor, din folclor, din poveşti, din arta sacră.

Mesmeea: În chestiunea magiei, dau şi eu aprobator din cap! Vreau o tichie care să mă facă invizibilă...
A.C.: Ne adăpăm din formele umplute de emoţie, din fântânile de lacrimi şi din covoarele persane în plin zbor.

Mesmeea: La un moment dat spui: "Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Dada, motorul formelor goale", întrucât consideri că Dada este o "stare de graţie". De ce?
A.C.: Dada îşi trage energia din refuzul a tot ce are definiţie. În acest sens, parte din activitatea artistului e să descarce sau să golească tocmai conţinuturile formelor sus-menţionate: să sece fântânile de lacrimi, să reprogrameze direcţia covorului zburător; această activitate de golire, de vărsare a conţinutului este o distrugere a sensurilor memoriei oficializate; lacrimile au fost şi devin ape de izvor, covorul care odinioară se ducea către Mecca, acu' se duce la Cluj. Acţiunea aceasta seamănă cu operaţia comercială a industriei de reclame, care schimbă conţinutul cunoscut să servească vânzării unui produs (de exemplu, felul în care un cântec de mare ecou sufletesc, un imn revoluţionar al anilor 60 e transformat într-o osana adusă unui aspirator de praf), dar aceasta asemănare e superficială: operaţia de golire dada e o lecuire violentă dar terapeutică a unor traume colective. Formele "goale" generate de arta dada sunt deschise şi gata să fie umplute cu conţinuturile mai voioase, mai generoase, mai inimoase, ale făpturilor care vin. Creaţia continuă de forme care nu pot fi prinse (ca argintul viu) dă un sens intoxicant grupului sau individului care lucrează la ea - o "stare de graţie."

Mesmeea: Una dintre definiţiile ritualiace ale postumanităţii din The Posthuman Dada Guide sună astfel: "este umanitatea care a pus natura între paranteze". Dar, după cum ştim cu toţii, parantezele pot fi mai largi sau mai strâmte, rotunde sau drepte. De ce natura nu ar putea fi la o adică scrisă cu cerneală invizibilă şi nu neapărat pusă între paranteze?
A.C.: Foarte bine pusă întrebarea aici. Parantezele sunt strict ecologice: civilizaţia industrială a reuşit să se impună până în punctul în care pretindem că omul e coroana creaţiei (aroganţă încurajată de monoteism); înarmaţi cu această groaznică atitudine am disciplinat (aproape) total mediul, am domesticit şi distrus animalele, şi ne pregătim de imortalitate fizică. Din cauza puterii noastre trebuie să regăsim drumul spre natura pe care am îngrădit-o între parantezele omnipotenţei umane, pentru că facem parte din ea şi dacă o distrugem e vorba de suicid chiar dincolo de prostie. Eu cred (în mod nedadaist) că natura o să ne pedepsească înainte ca noi să avem posibilitatea de a ne deparanteza, dar sper (din optimism natural şi caritate) că poate mai avem timp să ne depăşim păcatele via dada în perioada de tranziţie postumană.

Mesmeea: Vezi în Tristan Tzara şi Lenin (jucând şah împreună la Zürich) - doi "tătici", doi dumnezei care au produs clovnul modern şi neo-omul (omul nou comunist). Care dintre cei doi a câştigat? De ce plasezi postumanitatea neapărat între Tzara şi Lenin? De ce nu între Samuel Beckett şi Mao Tze Dun sau între suprarealism şi khmerii roşii... sau între diavolii hâtri ai lui Mihail Bulgakov (conduşi de Woland) şi Stalin?
A.C.: După 1989 e clar că a câştigat Tzara. Dadaismul înfloreşte şi comunismul e mort. Altfel spus, arta e-n ascendenţă şi pe statuile comuniste creşte iarba. Toate avangardele moderne se trag din dada şi din anul 1916, an crucial pentru revoluţiile artistice şi ideologice. Primul război mondial, Cabaret Voltaire în Zürich, şi revoluţia bolşevică în Rusia se desfăşoară simultan într-o istorie condensată unic. În plus, Tzara şi Lenin sunt prezenţi în exil la Zürich în acelaşi timp, frecventează aceeaşi cafenea, se cunosc şi, mai mult ca posibil, au jucat şah împreună. (Aşa mărturiseşte Hans Richter, de exemplu). La Zürich, în perioada 1915-1917, sunt prezenţi şi James Joyce, Carl Gustav Jung, Albert Einstein, Hugo Ball, Emmy Hennings, Francis Picabia, fraţii Janco, şi, alături de Lenin, Radek şi Zinoviev. Între cei pe care-i menţionezi tu distanţele rămân numai metaforice şi sunt pe scară mai mică.

Mesmeea: Mi-ar fi plăcut să stau cafegioaică la o masă şi să-i ochesc pe toţi cei înşiraţi mai sus cu un pistol cu apă, dar mai ales pe Joyce şi Jung. The Posthuman Dada Guide se doreşte a fi şi o laudă a boemiei. Care mai este valabilitatea boemiei astăzi (mă gândesc la generaţiile extrem pragmatice care domină lumea actuală)? Nu cumva este un termen şi o stare doar umană, care nu are nimic de-a face cu postumanitatea?
A.C.: Boema e opereta operei de artă; înrudită şi foarte plăcută (până-ţi distrugi ficatul), dar necesară numai în sensul că atrage tineri într-un oraş şi într-un cartier. Boema este istoria cartierelor cu chirii ieftine şi multe cafenele. Laud comunitatea creată de boemă şi extazul poetic obţinut prin cantitatea de idei în mişcare cu ajutorul, desigur, al intoxicantelor. Boema şi-a asumat multe însuşiri tipice artiştilor (de obicei după ce s-a destrămat): noutate, căutare a necunoscutului, delir, stări excepţionale de spirit, nomadism şi spontaneitate. Ghidul meu Dada chestionează dacă e posibilă o boemă internautică, o ciber-comunitate care stimulează această formă specifică (şi productivă) de umanitate; e o întrebare şi o propunere în contextul nou postuman.

Mesmeea: The Posthuman Dada Guide ar putea fi înţeleasă nu doar ca o istorie liberă şi concentrată a dadaismului, ci şi ca o antropologie a acestuia. De ce ai simţit nevoia unei recapitulări cu tendinţă? Te consideri a fi un dadaist postuman? Sau eşti un dadaist din şi prin instinct?
A.C.: Am avut două idei: 1. dadaismul există în toată cultura contemporană şi este parte vie din toate artele moderne, şi 2. dada este singura mişcare artistică ce mai interesează tinerii în secolul 21, de la activităţile teatrale de la Cabaret Voltaire până la post-punkeri. O privire grăbită asupra geografiei spiritului modern şi postmodern dezvăluie imediat prezenţa vie a mişcării dada - e inima, să zicem, care bate fără întrerupere în fiecare rebeliune artistică de un secol încoace. Am vrut să pun şi două întrebari: 1. de ce nu rugineşte dada? şi 2. care-i rolul dada în postumanitate? Răspunsul parţial e că dada nu rugineşte pentru că nu poate fi capturată şi pusă-n muzeu, evită (şi refuză) definiţiile, şi nu are stil definitoriu. (E uşor de muzeumumificat suprarealismul care are un singur "look"; e mai greu cu dada care are multe chipuri). Cu toate astea, dada a fost ignorată de universitari şi de istorici iar eu am vrut să înţeleg de ce; nu-i mare mister: vitalitatea nu place colecţionarilor şi analiştilor, fiindcă ei preferă chestii moarte. Eu nu-s dadaist decât în New Orleans; în California sunt realist-magic; în Baton Rouge sunt realist. În toate ipostazele sunt magellanist: în dada am descoperit un teritoriu vast, evident, larg răspândit şi necunoscut. Este ca şi cum ai descoperi aerul: cine a descoperit aerul?

Mesmeea: Magellanist? Uneori am senzaţia că magellanizezi cuvintele până când le inoculezi virusul invenţionitei fundamentaliste... Să revenim, însă. Mi s-a părut hipnotizant faptul că găseşti rădăcina "nimicului" în cultura europeană în felul în care Ulise (Odiseu) se numeşte pe sine, pentru a-l păcăli pe ciclopul Polifem, - Eu sunt Nimeni (cu sensul: numele meu este Nimeni). De aici ai făcut legătura peste secole cu marile autodefiniţii ale poeţilor moderni, cea mai faimoasă fiind aceea a lui Rimbaud: Eu este un altul. Cum ţi-a venit ideea?
A.C.: Răspunsul lui Ulise e la baza civilizaţiei noastre: ciclopul este natura care întreabă numele intrusului; Ulise răspunde «numele meu este Nimeni» pentru că semi-umanul nu are voie să cunoască numele celui care-l distruge; asasinul naturii animale rămâne fără nume şi animalul rămâne fără apărare, fără vreun mijloc de identificare a duşmanului. De la Ulise la Rimbaud civilizaţia se întoarce ca un şarpe Ouroburous şi ajunge la ruşine, greaţă şi un simţământ de vinovăţie (pentru succesul de asasin al lui Ulise şi al descendenţilor săi umani); Rimbaud zice «Eu e un altul», răspuns prin care incapacitează acel «eu» implicat în răspunsul lui Ulise; pentru Rimbaud nu numai «eu» nu există, dar acel «eu» cu care se putea răspunde este un altul; Rimbaud îl nimiceşte pe Ulise. La ce întrebare răspunde Rimbaud? La întrebarea naturii ucise: «Eşti tu nimeni?» Umanismul se derulează între Ulise, asasinul semi-umanului, până la Rimbaud, nimicitorul umanului. După răspunsul lui Rimbaud începe era postumană.

Mesmeea: Rimbaud este un altul, Ulise este nimeni, tu sau eu suntem ce anume atunci (întrebarea mea este retorică, dar şi meta-retorică)? Poate că după Rimbaud începe mai degrabă era pre-postumană! Să punctez, însă, acum alt miez al cărţii tale. Eşti admiratorul unei poete de excepţie, necunoscută în România, pe care mi-ai lăudat-o adesea ca fiind egala lui Eliot şi Pound: Mina Loy (sper să public cândva traduceri ale câtorva poeme "minoice" sau "minoene"). Era Mina Loy o dadaistă autentică?
A.C.: Mina Loy a fost iubita lui Marinetti pe care, mai târziu, l-a satirizat sălbatic (împreună cu mişcarea futuristă); a fost o poetă care a reuşit să creeze o limbă suplă plină de ironie, autoironie, implicaţii sociale şi politice, şi sens cosmic. A fost şi artistă şi patron de galerie de artă şi colecţionară de gunoi la New York (gunoi reciclat în artă) şi prietenă a lui Duchamp şi parteneră sexual a cuplului Duchamp. Marea ei iubire a fost declaratul dadaist Arthur Cravan (nepotul lui Oscar Wilde). A fost dadaistă Mina Loy? A fost Jules Verne pe lună? «Autentic» e un cuvânt interzis, cred, de Biroul Central Dada (BCD).

Mesmeea: Dar eu nu lucrez la Biroul Central Dada, ci eventual la Biroul Central Delirionist... Aminteai la un moment dat în The Posthuman Dada Guide despre o Enciclopedie a Dezinformării (de tipul Antigona a fost mama lui Hamlet). Cum vezi o astfel de Enciclopedie în spaţiul cultural post(post)modern actual? Mă gândesc, de pildă, la o dezinformare de tipul Andrei Codrescu este verişorul nepoatei lui Boris Vian! Sau: subsemnata, Mesmeea, este fiica nelegitimă a lui Carlos Castaneda, rudă apropiată cu Paracelsus!
A.C.: Absolut tot ce credem că ştim trebuie "dezinformat." Întreaga noastră cunoaştere a lumii trebuie ruptă în bucăţele discrete la nivel subatomic şi reorientate în conţinut şi formă. Situri ca www.disinformatica.com şi www.RTMark.com sunt începuturile unei vaste distorsiuni prin imaginaţie a ideilor şi faptelor reçues. Ghidul Dada recomandă un număr de situri şi situaţii cu ajutorul cărora artiştii pot naviga prin era postumană.

Mesmeea: Este captivantă ideea unui spirit Dada reciclat, aşa cum afirmi în The Posthuman Dada Guide că ar funcţiona acesta astăzi, fără, însă, ca acest lucru să mai fie conştientizat. Cum îţi imaginezi că ar trăi şi reacţiona Tristan Tzara în vremurile noastre, în mileniul trei, dacă ar fi posibil acest lucru? Care ar fi discursul şi fraza lui cheie?
A.C.: Tristan Tzara a avut un destin ciudat: poet evreu-român născut la Moineşti, a fost iniţiator al avangardei româneşti timpurii cu Ion Vinea şi Marcel Iancu, fondatori ai revistei Simbolul; la Zürich în 1916 a fondat mişcarea dada cu care e asociat în istoria artei; la Paris a scris şi publicat o operă poetică extraordinară şi a devenit (recunoscut după publicarea fiecărei cărţi) unul din cei mai mari poeţi francezi (cel mai mare, cred, din epoca interbelică); în timpul războiului a luptat în rezistenţa franceză comunistă împotriva hitleriştilor; după război a scris poezie şi a participat în mod minor la birocraţia partidului comunist francez; tot după război a vizitat România ca invitat al comuniştilor români, şi de atunci a fost şters de pe lista literaturii române din motive ideologice (adăugate antisemitismului antebelic). Criticii şi cititorii români au ratat din aceste cauze cunoaşterea operei uneia din gloriile literaturii sale; e prea târziu pentru critici, dar exact la timp pentru tinerii artişti. Tzara ar fi fost intrigat şi excitat de cariera mişcării dada, dar n-am nici o idee cum ar fi reacţionat la internet: probabil ca noi. Nimic din ce a propus dada în 1916 nu s-a învechit: dimpotrivă.

Mesmeea: Ghidul tău postuman şi Dada face un mare serviciu culturii române: le reaminteşte americanilor cât de extravagant, inteligent, avangardist şi fermecător era Bucureştiul interbelic (şi nu numai). Care a fost până acum reacţia cititorului american faţă-n faţă cu prestaţia românească de odinioară, captivantă tocmai prin şi pentru sincretismul ei?
A.C.: Amuzant e comentariul unui prieten pictor, mare amator al operelor dada, care mi-a zis - "e un pic naţionalistă istoria ta"; prin aceasta voia să spună că perioada românească e detailată în comparaţie cu alte episoade (mai dragi lui) din viaţa lungă a mişcării. Dar exact în asta stă noutatea cărţii pentru cercetătorii americani: material inedit cules şi comentat de Paul Cernătescu şi Andrei Oişteanu, preluat de mine, material care demonstrează vitalitatea, inteligenţa şi farmecul de care vorbeşti, dar şi faptul că fenomenul dada are rădăcini puternice în cultura română.

Mesmeea: În finalul dialogului nostru, ce-ar trebui, oare, să spun ca o parolă recognoscibilă? Dada!? Nunu!? Sau să-mi pun simbolic leucoplast pe gură...

Citiţi un fragment din cartea lui Andrei Codrescu The Posthuman Dada Guide în traducerea Ioanei Avădani aici.

Notă: (*) Mesmeea e numele ludic, de blog, al Ruxandrei Cesereanu.