Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

De la Polul Nord în Antarctica


Mădălina Şchiopu, un interviu cu Teodor Negoiţă

18.12.2009
Dilema Veche, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Teodor Negoiţă s-a născut în 1947, comuna Sascut, jud. Bacău (cum ţine să sublinieze el însuşi, într-o familie de învăţători). Este primul român care a atins Polul Nord. Conduce prima staţie românească de cercetare şi explorare în Antarctica (Law-Racoviţă), înfiinţată de el.


Singurul politehnist la Cercul de folclor

Mădălina Şchiopu: Cum a început pasiunea dvs. pentru călătorii, pentru explorări ştiinţifice şi, mai ales, pentru Antarctica?
Teodor Negoiţă: Încă din copilărie au început să mă pasioneze depărtările, şi asta datorită unor lecţii pe care le susţinea profesorul de geografie, pe nume Gheorghe Apostol, care avea şi un dar special al expunerii. Dar totul a început cînd eram în facultate, urmam Facultatea de Chimie Industrială din Iaşi, în perioada 1971-1972. Trebuie să spun că şi înainte, la liceul pe care l-am urmat în Iaşi se citea foarte mult (pe vremea aceea nu aveam acces la Internet, şi la nici un alt mijloc de informare), toată lumea împrumuta cărţi de la bibliotecă. În facultate, am descoperit o carte a lui Livingstone, un englez - Călătorii şi explorări în Africa Ecuatorială. Începusem să citesc ce găseam atunci prin librării sau la biblioteca Facultăţii de Geografie. Prin Livingstone, au început să mă intereseze populaţiile primitive. După ce am terminat facultatea, zece ani, m-am ocupat de etnologie şi etnografie, ca pasiune. Primele noţiuni le-am luat la Cercul de folclor de la Facultatea de Filologie din Iaşi, unde era un profesor, Adăscăliţei, conducătorul cercului, cu care făceam chiar anumite culegeri de materiale de pe teren. Se mai făcea cîte o glumă uneori, fiindcă eram singurul politehnist la Cercul de folclor. Rămînea, bineînţeles, doar o pasiune.

M.Ş.: În acelaşi timp, aţi continuat cu profesia dvs., nu?
T.N.: Da, continuam să fiu inginer, lucram în fabrică, am trecut din chimie în industria zahărului şi îmi plăcea ce făceam. Pe la 33 de ani, m-am transferat la Timişoara şi acolo am intrat într-un cerc de speologie, în timpul liber. La Timişoara se construia o fabrică mare de zahăr şi, ca inginer, am făcut nişte modificări pentru reducerea consumului de combustibil, de energie, într-o serie de staţii din fabrică. Nu m-am ales cu nimic din chestia asta, nici măcar cu o strîngere de mînă. Văd şi acum tineri care ajung manageri generali pe la 30 de ani, şi atunci erau unii la fel, dar ţi-era şi frică să vii cu inovaţii, cu propuneri, fiindcă dacă se întîmpla să propui ceva şi să nu meargă te învinovăţeau de sabotaj şi puteai s-o încurci.

Cum spuneam, eram la Cercul de speologie "Speotimiş" din Timişoara şi, ca să-mi sting dorul de aventură, am început să fac cercetare alături de colegi, în Poiana Ruscă, în Munţii Bihor. Deşi nu pot să spun neapărat că eram un tip singuratic, totuşi mă cam deranja activitatea în echipă, mai ales cînd mergeam în peşteri. Se vorbea tare, unul mai fluiera, altul se grăbea şi eu voiam să mai observ totul în detaliu, să aud zgomotul apei - în subteran şi un firicel de apă sună ca o cascadă Niagara. Atunci am început să fac speologie solitară, vreme de zece ani m-am ocupat cu asta, am parcurs subteranul românesc de unul singur, cel puţin ce a fost mai important, în special cavităţile sau peşterile verticale, avenele, cum se mai numesc. Aşa am strîns din călătoriile acestea un material de carte, care, din păcate, nu s-a publicat. Pe atunci nu aveai voie să multiplici o cărţulie, oricît de mică, puteai să fii urmărit, dar eu am reuşit s-o multiplic chiar la Rompress, mi-a făcut cineva un serviciu. M-am ales cu o sacoşă de cărţi, nu mai multe, şi pe majoritatea le-am dat aşa, fără bani.

Solitar în lumea subterană se numea. Pentru fiecare peşteră parcursă am scris un capitol, cu povestea şi descrierea ei. Intrarea într-un aven e de multe ori dificilă - am aflat că în ultima peşteră verticală în care fusesem eu, acum cîţiva ani a murit un om - oricine poate avea o strîngere de inimă cînd se uită la hăul, la gaura aia neagră de jos. Dar înăuntru pot fi cascade extraordinare, pereţi sidefaţi, colonii de lilieci - de-asta e preferabil să intri spre iarnă, cînd liliecii sînt în hibernare. Prin '86-'87 m-am gîndit să explorez şi peşteri verticale în gheaţă - or, din astea nu erau decît în Groenlanda, în Antarctica.

Nu aveam cum să plec din ţară pentru aşa ceva chiar dacă aş fi avut nişte bani.

Mi-a venit ideea să propun un program de cercetări polare, interdisciplinar, în speranţa că ar putea interesa institutele de specialitate. Am prevăzut începerea unor expediţii de explorări româneşti în Arctica, în emisfera nordică, apoi să ne îndreptăm atenţia spre Antarctica, spre amîndoi polii. Între timp a venit Revoluţia. În 1990 am organizat prima expediţie de cercetări ştiinţifice polare, şapte oameni am plecat în Spitzbergen sau Ţara Munţilor Ascuţiţi...


Primul român la Polul Nord

M.Ş.: De unde aţi luat fonduri?
T.N.: La vremea respectivă de la nişte sponsori, dar în principal de la Ministerul Agriculturii, care a finanţat prima expediţie română după '90 în Arctica, formată din şapte oameni. Am primit alimente, am avut echipament românesc...

M.Ş.: Şi oamenii din echipă cum i-aţi găsit?
T.N.: Prin recomandări, de la Universitatea din Timişoara, Bucureşti. Aşa că în vara viitoare se vor împlini 20 de ani de la această expediţie ştiinţifică românească în zona polară. Dar noi am avut şi în trecut un mare explorator, Constantin Dumbravă, care prin anii '30 a făcut expediţii de explorare şi cercetare în Groenlanda. Acolo există astăzi puncte care poartă nume româneşti - cum ar fi Dumbrava, în estul Groenlandei. Aşa a început: au urmat alte şi alte expediţii. Gîndul meu a fost de la început să atrag tineri, deşi nu mai eram atît de tînăr nici eu, deja aveam 43 de ani în prima expediţie. Au participat la aceste expediţii medici, geologi, topometrişti şi am reuşit întotdeauna să intrăm în zone bune, cu potenţial de cercetare. Referitor la oameni: pentru un explorator în primul rînd contează ca el să fie pasionat de ceea ce face, pentru că trebuie să reziste în pustietatea de acolo, să se poată acomoda cu natura, cu clima, cu vînturile puternice, cu alte inconveniente pe care poate să le aducă natura, traiul de zi cu zi, dar şi să ştie să lucreze cu echipa, cu colegii. În cadrul acestor expediţii, am avut contacte cu Institutul Polar Norvegian, cu Universitatea din Ottawa, Centrul Polar Danez, cu instituţii ruseşti etc. Am atins Polul Nord la 21 aprilie 1995 - am fost primul român care a ajuns acolo.


Comunitatea antarctică

M.Ş.: Sînt expediţii frecvente spre Polul Nord?
T.N.: Nu foarte frecvente. Există şi expediţii de cercetare organizate cu tabere mari, cu elicopterul, cu avionul, dar la Polul Nord se face de obicei un gen de expediţie extremă - cu frig, muncă multă. Ca să mă antrenez, făceam cam 20 km pe zi, trăgeam de nişte cauciucuri care simulau tractarea unei sănii pe gheaţă sau zăpadă cu 100 kg pe ea. Făceam patru ore dimineaţa, patru ore după-amiaza... Sigur că aceste activităţi au implicat o serie de sacrificii, dar ca rezultat am început să publicăm, să participăm la conferinţe ştiinţifice afară. Între timp, dintre oamenii care au participat la expediţii - de la universităţi din Iaşi, Timişoara, Bucureşti etc. -, unii au plecat din ţară, s-au cam despărţit drumurile. În 1994 am înfiinţat primul institut român de cercetări polare care are activitate privată. În 1996 am înfiinţat Fundaţia Antarctica Română. Asta nu pentru că am fi intenţionat vreodată să ocupăm teritorii în Antarctica, deşi cine se duce acolo cam la asta se gîndeşte - pentru că acolo sînt şi resurse etc., nimeni nu face ştiinţă doar de dragul ştiinţei -, ci prin intermediul institutului am avut colaboratori, cercetători, ne-am fixat o serie de direcţii de cercetare: poluare, studiul microorganismelor, aplicaţii în biotehnologie, căutînd mereu să atrag tineri, doctoranzi care să meargă în străinătate, să participe la aceste expediţii... Acum avem mai multe posibilităţi decât înainte. Între timp, eu personal am publicat două cărţi, scoatem şi o revistă în limba engleză - Antarctic and Arctic Research - pentru că trebuie să colaborăm în afară, să informăm Tratatul Antarctic despre activităţile noastre.

M.Ş.: Din cîte spuneţi, sînteţi o comunitate de "antarcticieni" în lume...
T.N.: Da, fiindcă toate teritoriile care sînt la sud de paralela de 60 de grade - Oceanul de sud, miile de insule de acolo şi continentul propriu-zis - se află sub incidenţa Tratatului Antarctic, semnat în 1959, care stipulează ca această zonă să rămînă una a colaborării, a ştiinţei, fără pretenţii teritoriale din partea nici unui stat. De aceea nici nu s-au înfiinţat baze militare, deşi în unele staţii activează militari, dar fără armament. La comisiile Tratatului Antarctic mi-am început activitatea cam în 1997. Acolo trebuie să fii prezent tot timpul, în Comitetul de Protecţie a Mediului, sînt şedinţe anuale, grupuri intersesionale, tot timpul e de lucru. Ultima şedinţă a tratatului a fost la Baltimore, organizată de Guvernul SUA, în aprilie 2009. S-au sărbătorit 50 de ani de la semnarea Tratatului Antarctic. Deschiderea a fost la Washington, la Departamentul de Stat, a făcut-o Hillary Clinton. Am fost şi eu în delegaţie, chiar dacă ţara noastră nu are statut consultativ în cadrul tratatului, dar am fost nominalizat acolo. A fost prezent şi prinţul Albert de Monaco. La noi nu se înţelege prea bine importanţa prezenţei româneşti în această zonă.


Baza Law-Racoviţă

M.Ş.: Între timp, în Antarctica a fost deschis şi un punct românesc, Law-Racoviţă.
T.N.: Eu am avut permanent ideea, de cîte ori am fost în Antarctica, să deschid un punct românesc, să caut un punct pentru noi. Trebuie să spun că am intrat în Antarctica - ciudat! - cu "prietenii" noştri ruşi. Cînd am vrut să intru în Antarctica într-o expediţie de cercetare, le-am scris tuturor ţărilor care activează acolo şi toate m-au refuzat. Singurii cărora nu le scrisesem au fost ruşii. Pînă la urmă, în disperare de cauză, le-am scris şi lor. Imediat a răspuns şeful expediţiilor lor în Antarctica. Aşa că în 1998 am plecat şase luni în Antarctica. Atunci a avut loc o tragedie: s-a prăbuşit elicopterul nostru şi au murit cinci oameni. Era iarnă, noapte polară.

Sînt aproape 30 de ţări care au staţii în Antarctica, acest continent e de două ori cît Australia. Acolo se intră foarte greu, sînt interese deja stabilite, fauna marină e foarte bogată, are mult potenţial pentru viitor. Nu contează mărimea acestui punct, cîţi metri pătraţi avem, contează locul şi că am pus piciorul acolo. Baza propriu-zisă am obţinut-o cu ajutorul australienilor. Am semnat documentul pentru preluarea acestei staţii, Law, care a primit şi numele Racoviţă. Documentele au fost semnate la ambasada Australiei din Stockholm, cu ocazia unei şedinţe a Tratatului Antarctic. Acum vreau să extind staţia, să avem două laboratoare, un spaţiu de dormit, un living mai mare.

M.Ş.: Aveţi sprijin în ţară?
T.N.: Asirom Vienna Insurance Group a alocat nişte bani, de altfel noi avem cu acesta o veche colaborare de vreo 18 ani. Nu ne-au dat bani mulţi, ci cînd a trebuit, cînd am avut nevoie - ceea ce e mare lucru.

Între timp, noi, ca institut privat, intrăm în competiţie pentru proiecte europene, internaţionale. Acum ne-am înscris cu un proiect într-o competiţie organizată de Fundaţia Europeană de Ştiinţă, pe care îl coordonez, cu 14 ţări europene şi asociate, şi am trecut de primele faze de evaluare. Aştept să vedem dacă ministerul nostru va veni cu partea sa de contribuţie. Proiectul prevede şi utilizarea în comun a laboratoarelor, pot să-i trimit pe studenţii noştri români în laboratoare la danezi, italieni, francezi - sînt nişte posibilităţi vaste - pentru următorii 3-4 ani, ceva extraordinar. La Copenhaga, deja am trimis doctoranzi români. Aşa, au posibilitatea să publice şi lucrări ISI, aşa cum se cere. Studenţii români care participă la astfel de proiecte au ocazia să intre într-o reţea extraordinară şi să trăiască o experienţă deosebită: fauna, peisajele fantastice, tehnologia, echipamentul...


Pămînt necălcat de om

M.Ş.: Ce experienţe deosebite sau la limită vă amintiţi din expediţiile dvs.?
T.N.: Sînt multe... Deseori a trebuit să traversez rîuri glaciare, gol puşcă, cu apa pînă la gît, cu echipamentul pus în sac din plastic. Cel mai mult sufereau unghiile de la picioare, care dureau de parcă le-ar fi scos cineva pe viu. Altădată am plecat "în zbor" de pe un versant şi m-am ales cu 25 de vînătăi, am stat cu inima cît un purice de frica ursului alb, noaptea în cort, în timpul expediţiilor mele solitare.

În Groenlanda de nord-vest, ne stabiliserăm tabăra la Thule-Moriussaq, un sat cu 23 de eschimoşi, situat la 30 km de baza militară americană. La propunerea mea s-a realizat un traseu de cercetare de-a lungul coastei Fiordului Lupilor care ne-a condus într-o zonă neexplorată, precizată cu "unexplored" pe hărţile editate în l993, procurate la întoarcere. Am parcurs un drum de 30 km pînă aproape de capătul fiordului. Nu o dată am depăşit dificultăţi serioase, chei în granit cu pereţii verticali şi apele vijelioase care reverberant duceau peste mare vuietul rîurilor glaciare. Cine se putea gîndi că pe harta globului mai poţi descoperi pămînt necălcat de om?

Şi nu pot să uit cum, pe 21 aprilie 1995, ora 6, ora Bucureştiului, am atins Polul Nord. Iar în 2007, singur în staţia română pe timp de iarnă, am trăit prima eclipsă de lună în Antarctica, o noapte de cristal, cînd şi vîntul turbat se potolise, pierdut în nemărginirea întinderilor de la orizont.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer