- ghid practic în zece puncte -
2) Pune-l să realizeze simultan materiale pentru ziarul tipărit şi pagina online. Dacă-l obligi să facă acelaşi subiect de două ori, sigur nu va mai avea idei pentru un alt articol, la sfîrşitul zilei.
3) Organizează-i cu stricteţe timpul de lucru; eficientizează-i munca la birou; impune cît mai multe reguli administrative. Cu cît are mai multe sarcini, cu atît îi va scădea imaginaţia.
4) Redu drastic cheltuielile profesionale. Obstrucţionîndu-i accesul la cursuri, ateliere şi seminarii, îl menţii în starea de (sub)mediocritate.
5) Mizează pe cultura organizaţională: logica de grup mai presus de orice! Un jurnalist n-are de ce să gîndească individual, el trebuie să se identifice cu turma din care face parte. În plus, dacă transmiţi mesaje pozitive, creezi jurnalistului sentimentul de autosuficienţă, care, la rîndul său, va determina o scădere a vigilenţei şi a spiritului critic.
6) Evaluează-i în permanenţă prestaţia. Procedurile HR îl vor stresa şi îi vor accentua sentimentul de supunere.
7) Introdu un sistem de recompense & penalizări în funcţie de numărul de accesări pentru fiecare articol. Astfel, te asiguri că textele produse de secţiile politic, cultură, social şi sport vor conţine, toate, cuvîntul "sex" în titlu.
8) Începe şedinţele de sumar comparînd ediţia curentă a publicaţiei cu ediţiile ziarelor concurente. Trage-l la răspundere dacă a pierdut ştiri publicate în alte ziare. Sigur o să-l zăpăceşti cu această măsură: pentru că îi întăreşti spiritul de competiţie prin... mimetism.
9) Informează-l în permanenţă despre situaţia companiei (pune accent în primul rînd pe probleme). Astfel, îi induci un sentiment de vinovăţie care îi va accentua inhibiţiile.
10) Spune-i în permanenţă că ziarul poate apărea în aceleaşi condiţii şi dacă e făcut cu jumătate (o treime, un sfert, o zecime etc.) din angajaţi. Sentimentul valorii de sine va scădea pe măsură ce "plusezi" cu reducerile de personal. (Matei Martin)
"Un reporter ştie doar o singură linie: linia de cale ferată." - Albert LondresLumea s-a globalizat. Asta am aflat-o cu toţii. Dar informaţia, cu informaţia cum rămîne? Continuă ea să fie tratată şi recepţionată în acelaşi mod ca acum - să zicem - 20 de ani? Ce ştire "trece"? Ce informaţie reuşeşte să-şi facă loc în jurnalele de ştiri, globalizate şi ele?
În general vedem, auzim şi citim ştirile "grave" şi "importante". Din informaţia internaţională, presa locală extrage ştiri într-o ordine aleatorie: asasinate, uciderea unor grupuri de copii prin şcoli, atacuri sinucigaşe, revoluţii, lovituri de stat, summit-uri etc.
E trist, dar, cel mai adesea, aceste ştiri sînt prezentate fără elemente de detaliu consistente, şi asta nu pentru că amănuntele nu ar exista. Interesul pentru internaţional nu a venit neapărat odată cu globalizarea, dar a fost fără îndoială accentuat pe măsură ce acest fenomen s-a împămîntenit.
De la nevoia postului TV, a radioului şi a ziarului, de a surprinde, de a şoca pentru a face audienţă şi a vinde, pînă la a alege cu precădere ştirile "brutale" pentru deschiderea jurnalului nu a fost decît un pas. "Dacă nu se întîmplă nimic special «la noi», sigur găsim ceva prin lumea largă." Aşa şi este. Desigur că ştirea cu asasinatul doamnei Benazir Bhutto, sau cel şi mai recent, cu parfum de lovitură de stat, al preşedintelui Guineei Bissau, Joao Bernardo Vieira, meritau să deschidă sau să fie incluse în jurnalele de ştiri. Dar cine are timp să facă o prezentare consistentă a situaţiei din Pakistan? Cine e dispus să plaseze în context regional şi internaţional drama familiei Bhutto? Şi cine să stea să descurce iţele politice ale unei ţări mici din Africa de Vest?
Agenţiile internaţionale de presă, în special cele trei "mari" - Agence France Presse, Reuters şi Associated Press - fac ierarhia ştirilor. Furnizoare de informaţie en gros, ele propun/impun o listă a "evenimentelor dominante" şi ajută astfel redacţiile să distingă rapid ce e mai important dintre miile de depeşe şi articole transmise zilnic. Au devenit astfel un fel de Biblie/Coran/Tora pentru jurnalişti şi redacţiile lor (termenii sînt chiar utilizaţi ca atare).
Aceasta e poate una dintre explicaţiile care ar putea lămuri de ce, în general, citim, auzim şi vedem cam aceeaşi selecţie de ştiri internaţionale. Însă existenţa acestor servicii extrem de utile nu ar trebui să ducă la "moartea" jurnalismului de profunzime, fie el de investigaţie sau de grand reportage. Din contră: ar trebui să incite instituţiile de presă, jurnaliştii şi, mai ales, conducerea redacţiilor să ia o lopăţică şi să sape în căutarea detaliilor. La faţa locului, aşa cum se cuvine, şi nu pe Google, cum fac cei mai mulţi jurnalişti, presaţi de timp.
Criza financiară actuală afectează toate domeniile societăţii, inclusiv mass-media. E limpede că a avea un corespondent într-o ţară străină sau a trimite un jurnalist pe teren şi a-i lăsa timpul să dospească un reportaj poate fi costisitor pentru o instituţie de presă. Totuşi, refuz să cred că, prin deciziile sale, contabilul va ajunge să sufoce adevăratul jurnalism, din motive de eficacitate financiară. Păstrînd vigilenţa asupra finanţelor, instituţiile de presă care se respectă nu au voie să se predea în faţa unei crize, oricît de grave. Criza e trecătoare. Chiar şi în vremuri grele pot fi găsite modalităţile de a conserva simultan stabilitatea bugetului, dar şi, mai ales, reputaţia - sinonimă cu respectul faţă de jurnalişti şi valoarea profesională a instituţiei. Exemple există.
Pe de altă parte, în jurnalism există un soi de legendă sau de proverb, dacă vreţi, care spune că în general cititorul nu parcurge decît primele trei rînduri ale unui articol; de unde şi agresivitatea titlurilor şi a unghiului de atac al informaţiei, pentru a-l face cît mai "sexy" (chiar acesta este termenul care se foloseşte), şi concizia ştirilor, în detrimentul unei prezentări ample. Cititorul, ascultătorul şi telespectatorul, în funcţie de caz, sînt astfel serviţi cu un soi de informaţie fast-food. Cu precizarea că primesc acest news burger deja mestecat şi digerat, numai bun de înghiţit, dar, evident, foarte uşor de regurgitat. Ceva asemănător cu festinurile din vremea Imperiului Roman. În ciuda globalizării care ne invadează cu bune şi cu rele, paginile de informaţii externe ale unor ziare sînt inconsistente şi slăbuţe de li se văd oasele, parcă ar fi fost lovite de foametea de după Marele Război. În faţa unei asemenea realităţi, chiar că-mi vine să o citez pe-o bunicuţă de la poalele Bucegilor, spunînd cînd vedea cîte-un copil uşor rahitic pe care-l primea în grijă pe timpul vacanţei: "Sileacu'!"...
Nu e rolul meu să critic, dar aş zice că modul de a trata informaţia internaţională miroase a lipsă de viziune. Globalizarea invită, chiar impune, cunoaşterea lumii (terestre, pentru că de celelalte lumi se ocupă alţii mult mai competenţi), cu mai multă vigoare decît în alte timpuri nu foarte îndepărtate, cînd nişte vizionari-precursori, precum un domn pe nume Albert Londres, dezvăluia semenilor săi, cu pana lui inspirată, realităţile altor culturi şi popoare. Dincolo de asasinate, de lovituri de stat şi alte revoluţii, sînt atîtea lucruri la fel de importante de aflat. Politico-strategic, informaţia a echivalat mereu cu a deţine puterea. Nu vreau să mă refer aici la puterea în sine, ci la puterea de a învinge ignoranţa şi blazarea. Majoritatea habar n-avem despre ceea ce se întîmplă în ţările vecine, dincolo de informaţiile pe cît de meschine, pe atît de (uneori) adevărate, conform cărora "la ei e mai rău decît la noi". Din nefericire, ziarele nu ne ajută să trecem dincolo de această realitate. Acolo unde ar trebui să ajungem.
Privind la realitatea mediatică de azi, aş zice că sîntem pe cale să pierdem una dintre calităţile cele mai importante ale consumatorului de informaţie: aceea de a-l ajuta mai întîi să cunoască, pentru ca apoi să fie capabil de a elabora propriul raţionament, propria analiză asupra celor pe care le-a aflat. Însă eu unul nu disper. În viaţa de zi cu zi, deşi cultura culinară fast-food se menţine, opusul ei, adică plăcerea de a degusta, revine. În engleză, acestui fenomen i se spune slow-food. Dacă nu vi se pare prea fortaţă comparaţia, şi în ştiri există, poate, o şansă asemănătoare pentru a ajunge la căutarea şi aprecierea calităţii informaţiei, fie ea internă sau internaţională. Informaţie care circulă astăzi cu o viteză aiuritoare pentru cei care cunosc cum se făcea jurnalism acum 20 de ani. În 1990, am "prins", pentru scurtă vreme, e drept, transmiterea ştirilor pe telex. Primul telefon mobil pe care l-am folosit prin 1992 era cît o baterie de maşină. Într-o mare agenţie de presă internaţională, cînd au apărut computerele, angajaţii au intrat în grevă. Dispărea slujba stenodactilografelor, care de ani şi ani de zile preluau, sub dictare, telefonic sau direct, ştirile jurnaliştilor, înainte de a fi transmise mai departe. Odată cu introducerea primelor laptop-uri, datele se transmiteau prin modem, iar cum conexiunile erau precare, unii confraţi blestemau la propriu dispariţia dragelor de "steno"... Ar rîde cu poftă jurnaliştii tineri ascultînd astfel de poveşti. Astăzi, graţie progresului tehnologiei, nici nu se poate imagina viaţa de jurnalist fără telefon mobil (cu legătură prin satelit în zonele fără acoperire GSM) şi laptop-uri cu cartelă broadband. O schimbare a cărei amploare e încă greu de estimat e pe cale să intervină chiar în felul de a face jurnalism.
Există deja redacţii care cer ziaristului nu numai să-şi scrie articolul, ci şi să facă fotografii, să înregistreze sunet şi imagini în mişcare. Jurnalistul e acum invitat să devină un soi de om-orchestră, cu toba în spinare, manevrînd-o cu o sfoară legată de picior, cu ghitară pe piept şi cu muzicuţa în dreptul gurii, folosind-o atunci cînd nu-şi etalează calităţile vocale. Vi-l puteţi închipui într-o conferinţă de presă, cu o cască pe cap la care să fie ataşată o cameră de luat vederi, precum o lampă de miner, cu un aparat fotografic digital ancorat pe frunte precum o lampă de speolog, şi care să se declanşeze (tehnologia sigur va ajunge şi acolo) cînd face cu ochiul? Şi, în acelaşi timp, acelaşi jurnalist să ţină în mînă clasicul block-notes şi stiloul, numai şi numai pentru a face exact ceea ce e chemat să facă? Pe mine această imagine mă sperie. (Călin Neacşu)
Călin Neacşu este şeful biroului de la Zagreb al Agenţiei France Presse.
Era pentru el o delegaţie ca oricare alta, în apropiere de Bucureşti. Plecaseră în echipă completă - el, reporterul şi şoferul - pentru a se documenta despre satul cu cele mai multe radiouri locale. Nu mare le-a fost mirarea cînd, după o primă întrebare, către un trecător, despre celebrităţile de pe calea undelor, au fost atacaţi de trei indivizi care au făcut pe spatele lor o demostraţie ce semăna leit cu meciurile de wrestling. După minute bune de pumni, timp în care amicul fotoreporter avea ca primă grijă nu să-şi ferească faţa, ci aparatul din dotare, care valora aproape 10.000 de euro, încleştarea se stinge cu ajutorul Poliţiei. Întrebaţi care a fost motivul pentru care i-au atacat pe jurnalişti, agresorii au replicat ferm: "Nu stăm la discuţie cu ziarele de scandal".
Fotoreporterul a început să le explice că sînt de la un ziar quality, că nu sînt de la tabloid, şi că vor să facă un reportaj despre viaţa de DJ de ţară. Suspiciunea agresorilor persistă însă, şi asta - spun ei - pentru că pe capota maşinii jurnaliştilor trona numele unui tabloid care face parte din acelaşi trust cu ziarul "serios". Pînă au desluşit ei iţele, explicînd că "oamenii de la marketing" din trust lipesc colante de promovare a tabloidului şi pe maşinile redacţiei lor, a trecut mai bine de un ceas. Apoi, oarecum lămuriţi, DJ-ii rurali i-au invitat pe jurnalişti în casă, să le explice pe îndelete despre satisfacţia de a fi în direct cu "inima satului". Ospitalieri, le-au oferit un aperitiv şi apă rece, ca să mai potolească durerea şi vînătăile care dădeau să răsară. Reportajul a fost destul de citit, cei trei din echipă au primit cîteva zile libere pentru refacere şi redactorii-şefi au decis ca măcar o maşină a redacţiei să rămînă nebranduită.
În timpul acesta, o colegă de breaslă, angajată a unui ziar concurent celui de care vorbeam mai sus, primeşte o temă de la redactorul-şef, subiect care nu prea i se potrivea, dar deh... Misiunea: să meargă la Guvern şi să depună o sesizare, în calitate de simplu cetăţean, pentru a radiografia modul greoi în care se răspunde unor astfel de cereri. A doua zi se îmbracă elegant şi porneşte înfipt spre Guvern. Încă de la intrare, portarul o primeşte cu amabilitate şi o direcţionează spre departamentul potrivit. Acolo este preluată de o doamnă plină de solicitudine, care o întreabă cu ce îi poate fi de folos. Jurnalista îi răspunde că are de făcut o sesizare. Doamna de la ghişeu îi întinde o coală albă şi un pix şi o îndeamnă să-şi verse oful. Atît de surprinsă a fost de realitatea găsită pe teren, care nu se mula deloc pe ipoteza şefului, încît ezita să ia coala şi pixul. Femeia insistă şi o întreabă: "Cu ce problemă aţi venit?".
Tînăra jurnalistă răspunde "Am uitat". Întoarsă în redacţie, se prezintă în faţa şefului. "Ei, cum a fost? S-au uitat scîrbiţi la tine, nu?" - o întreabă redactorul-şef. "Nu mai ştiu, am uitat" - răspunde ea. Peste cîteva zile, în semn de revoltă, a scris "Reportaj despre nimic". Şi a fost destul de citit. În altă redacţie de ziar quality, un şef de secţie negociază cu reporterul, pe marginea unui articol, un limbaj "mai pe înţelesul cititorului". La un moment dat, în text, reporterul inserează ca intertitlu expresia: "Habemus comisar". După lectura lui, şeful de secţie, intrigat, spune: "Aici, spre exemplu, trebuie neapărat să explicăm clar cine e Habemus". (Laura Toma)
Laura Toma este reporter la cotidianul România liberă.
Am trei ani în presa scrisă şi un an în televiziune. Nu am petrecut nici o zi însă în vreo facultate de jurnalism. Cu alte cuvinte, "sînt inginer" precum CTP-ul în ale scrisului şi am opinii în orice domeniu. Vrei să îţi scriu o cronică la meciul Foresta Fălticeni-Steaua Mizil şi să juri că e din Gazzetta dello Sport? Mă bag! Vrei să-ţi fac o analiză pe deficitul de cont curent? Sînt omul tău! Şi asta pentru că ştiu să (mă) vînd. Este primul lucru pe care l-am învăţat în presă. Colegii mei numesc asta "cîrlig" (pe care desigur îl muşcă consumatorul de media).
Am terminat Filozofie, deci folosesc neologisme... După un an de la absolvire, mi-am luat licenţa în Ştiinţe Politice. Deci, practic, nu ştiu să asamblez, să înşurubez, să repar mai nimic. Sînt unul dintre aceia pe care sistemul de învăţămînt umanist din România nu îi învaţă în patru ani decît să scrie referate. Cu toate astea, de cînd am intrat în presă, am devenit expert în macroeconomie, medicină şi energie nucleară.
În 1998 mi-am pus cămaşa bună şi sacoul în carouri al tatălui meu şi am citit pentru prima dată în cenaclul "Noduri şi Semne" din Galaţi. Pentru că a doua zi a apărut cronica cenaclului într-un ziar local, am început să visez. Mă prindea dimineaţa în faţa maşinii de scris Olivetti imaginîndu-mă jurnalistul de care ţara avea nevoie. A urmat facultatea începută la Galaţi şi "funcţia" de redactor la revista de cultură Akademia. Născută din frustrarea unor tineri provinciali ce vedeau Bucureştiul cultural precum paşoptiştii Revoluţia Franceză, revista asta era scrisă cu nerv. De la Paul Evdokimov la Jacques Derrida, de la teatru absurd la experimente literare dadaiste, revista urma un dicton: nu sîntem tributari nimănui. De asta urma să îmi amintesc mai tîrziu. Ajuns la facultate în Bucureşti, am plimbat revista ca pe sfintele moaşte în Casa Presei Libere, sperînd în cronici elogioase. A venit doar una, de la România liberă. Asta era în 2002. Deja îmi crescuse puful pe aripi. Mă "închideam" în biblioteca Facultăţii de Filozofie (care pe atunci era la Drept) şi citeam zece ore pe zi. Trăiam cu sentimentul ciudat că "îngrăşam" prin lecturi o fiară cu maxilare justiţiare pe care urma să o tai la debutul jurnalistic.
Au urmat primii bani cîştigaţi din scris. 350.000 de lei pentru un articol publicat în fosta revistă Deci, cu o caricatură a lui Perjovschi inserată în materialul meu. Din acei bani mi-am cumpărat primul volum din Dialogurile lui Platon şi o mască pentru colecţia mea. Eram un om împlinit. Cartea de muncă a venit în 2005, odată cu statutul de tînăr jurnalist al unei publicaţii economice. Tot atunci am luat prima palmă peste ceafă în presă. Scriam despre starea deplorabilă a cinematografelor din România, dar titlul ales de şeful ziarului a fost "Sergiu Nicolaescu spune că o dă în judecată pe Mona Muscă". Cu alte cuvinte, era vorba de "cîrlig", acea sămînţă de scandal care urma să vîndă, să intre în concurenţă pe tarabă cu tabloidele. Am semnat apoi articole despre bănci, asigurări şi cursul valutar, deşi nu ştiam care este diferenţa dintre salariul net şi cel brut. Salariul (n.m. - net) mi-a crescut însă odată cu impresia mea că ştiu ce se întîmplă în domeniile de care scriam.
Apoi, lumea presei a devenit un parc de distracţii în care caruselul îi face pe unii să vomite; cum aceştia sînt atît de puţini, toată lumea îi consideră o sursă de bună-dispoziţie. Deplasările de presă organizate de companii erau adevărate chiolhanuri după care toţi jurnaliştii prezenţi scriau la unison că respectiva companie face şi drege: investiţii, achiziţii, profit. Am văzut zeci de ţări şi oraşe pe banii marilor corporaţii, am băut şi am mîncat gratis în cele mai luxoase hoteluri şi am trimis în ţară texte binevoitoare care nu erau verificate din trei surse. M-am împrietenit cu "piariştii" care sînt cei mai amabili oameni cînd compania trebuie să iasă bine în articole şi cel mai greu de găsit cînd dai peste ceva putred în curtea lor. Au venit apoi sărbătorile de Paşte şi de Crăciun cu cadouri sosite la redacţie, baxuri de bere şi de suc, zeci de kilograme de mîncare şi invitaţii gratis la concerte şi evenimente de tot soiul. Test drive-uri cu maşini date de companii, laptopuri şi telefoane uitate ani de zile "în probă" la jurnaliştii care vor scrie obiectiv, desigur, despre aceste minuni ale tehnicii.
Am căpătat apoi încredere că legitimaţia de presă îmi dă putere şi am început să merg cu RATB-ul fără frica de a fi prins, pentru că altminteri îi spuneam controlorului cuvîntul magic al publicaţiei şi îmi dădea drumul. Banii s-au înmulţit şi mi-am luat maşină, iar controlorul s-a transformat în poliţistul pe care nu mă mai temeam să-l înfrunt, chiar dacă beam trei beri înainte de a urca la volan. Uşile mi se deschideau pe rînd, îi sunam pe directori şi miniştri şi ne aminteam cu haz de şpriţurile organizate pe banii statului. Iar cînd aceştia aveau nevoie, mai scăpam şi eu o informaţie pe surse în articolul meu, scris în cinstea celui care m-a ajutat să-mi trag canalizare la casa mea din nordul Bucureştiului.
Acum, din urmă vin mereu alţi tineri învăţăcei care îşi exersează semnătura pe articole de presă. Studenţi la Litere scriu fără pic de metaforă despre motorizările maşinilor Diesel, primesc din cînd în cînd banii în plic fără să figureze nici măcar la erată pe lista contabilităţii firmei şi intră direct în istorie. Dar aşa am început toţi. Între timp, animalul pe care îl îngrăşam cu lecturi nu a mai fost niciodată tăiat în cinstea acestei meserii care nu-ţi cere decît o singură abilitate: să faci rating.
De un an sînt în televiziune şi mă simt deja ca un mic Dumnezeu: "Dă-mi te rog cadrul ăla cu mult sînge", "Bagă sinucisa prima ştire", "Vreau ambianţa cu bocetul". Cred că în meseria asta ar trebui să se dea totuşi un spor anti-demiurgic. Adică nişte bani în plus cu care să ne cumpărăm plumb pentru a rămîne cu picioarele pe pămînt. În momentul în care decizi care moarte e mai importantă în jurnal, ce lacrimă trebuie scoasă la montaj şi în cîte cuvinte trebuie să exprimi durerea sau fericirea, pentru a te încadra în pagină, cred că e uşor să o iei razna.
Ultimul rînd al acestei poveşti aş fi vrut să-l scriu cu maşina mea Olivetti Lettera. Din păcate, banda înmuiată în tuş negru pe care o loveau ciocănelele cu litere de plumb se uscase de mult. Am băgat totuşi o coală albă, am încadrat-o central şi am tipărit aproape ilizibil: Cătălin Bălan. (Cătălin Bălan)
Şi în fine, mai aveau o apucătură. Se schimbau guverne, se primenea componenţa redacţiei, erau introduse noi formate, apăreau Internetul şi telefonia mobilă - dar "oamenii de la BBC" erau orientaţi de aceleaşi teme majore ale societăţii româneşti. Au avut o coerenţă editorială imună la efemerele farmece social-politice ale zilei/lunii/anului/mandatului, alimentată direct la problemele de fond ale ţării. O coerenţă care nu se preda la intrarea în apartamentul-redacţie, şi nici nu se scria pe tabla cu subiecte. Dar era prezentă în fiecare ştire, relatare sau interviu. Şi a venit momentul august 2008 cînd s-a produs surpriza aşteptată. Britanicii au sistat fondurile. Redacţia s-a dezmembrat, redactorii şi-au împachetat lucrurile şi au plecat. Au ajuns care pe unde.
În plin baroc al cutumelor editoriale. Aici nu li se permite să întrebe autorităţile pentru că este considerat politicos ca acestea să fie lăsate să reacţioneze singure. Dincolo, au de construit în cîteva minute subiecte cu grămada, pornind de la nişte vorbe aruncate de multe ori la derută de unul sau altul dintre potentaţi. În altă parte, sînt trimişi la un curs intensiv de convertire la zeul audienţă-tiraj-profit, în care regula numărul 1 este "şochează telespectatorul/cititorul cu orice preţ!". "Oamenii de la BBC" sînt debusolaţi. Mai tot din ceea ce ştiau nu le mai e de folos. Aici, în piaţa media, contează mai mult adjectivul, nu verbul. Contează mai mult iuţeala de limbă, nu credibilitatea. Primează înfloritura de stil, nu acribia.
Dar şi dinspre partea cealaltă se trăieşte o deziluzie. Pe unii i-a cuprins furnicăreala la auzul veştii că "oamenii de la BBC" sînt pe liber. "Îi luăm" - au spus repede. Dar au turnat deodată BBC-ul în bolul comun şi nu-i de mirare că "maioneza s-a tăiat" - expresia îi aparţine unei colege din presă. Alţii şi-au dat seama curînd că nu prea au ce face cu ei. Business-ul lor este acut, ritmul de presă - galopant. Şi pot presupune că, în măsura în care "oamenii de la BBC" se încăpăţînează să nu se recalifice, au concluzionat deja că "nu e mare scofală şi cu BBC-ul ăsta..."
...Şi atunci, a avut oare vreun rost? Greu de afirmat. Presa din România, cu toată posibila intenţie colonialistă a BBC-ului, şi-a construit propriul profil şi-l consolidează acum de zor. Nu m-aş repezi însă să spun că britanicii s-au grăbit ridicînd ancora de aici. Simt că şi după alţi 20 de ani de prezenţă la Bucureşti, şcoala de presă britanică tot nu ar fi lăsat urme. (Ionuţ Iamandi)
Ionuţ Iamandi este editor senior la Adevărul.
Şi era jurnalism.
Jurnalismul nu moare, dar se schimbă, iar în această schimbare ştirea pierde din valoare pe zi ce trece
Cei trei-patru care n-au fost atît de impresionaţi (din vreo 25) mi-au spus că ei consideră că jurnalismul trebuie să vorbească despre lucruri grele şi grave - Ce lege s-a votat? Ce disponibilizări s-au făcut? Pe unde au trecut inundaţiile? Corect, le-am spus. Jurnalismul e şi despre lucruri grele şi grave. Dar cîţi dintre voi citiţi ştiri, pronunţările seci despre lucruri grave, redate aproape identic în toată media, tipărită sau electronică? Tot ei au ridicat mîna. Şi ceilalţi se informau - dar nu vînau ştiri.
Jurnalismul nu moare, dar se schimbă, iar în această schimbare ştirea pierde din valoare pe zi ce trece. Unitatea de bază a profesiei e acum peste tot: pe canalele de ştiri, în buletinele dedicate, prin ziare. Dar pînă a urmat fluxul editorial şi a ajuns la consumator, acesta a prins-o deja pe scrol la TV, în actualizările de pe Twitter sau în posturile de pe bloguri. Majoritatea jurnaliştilor încă trăiesc cu nevoia de a fi primii care dau ştirea, chiar dacă asta înseamnă aceeaşi superficialitate de care îi acuză pe cei care nu fac parte din tagmă. Da, agenţiile de presă vor continua să servească informaţia imediată - dar noi ceilalţi ar trebui să ne reorientăm dacă vrem să supravieţuim.
Nu de ştiri şi de comentarii ducem lipsă - sîntem copleşiţi de oameni care încearcă să ne vîndă ceva şi să ne convingă de ceva. Lumea fiecăruia e o colecţie de poiene ale lui Iocan şi în fiecare se dezbate aprig. Ce ne lipseşte sînt jurnaliştii care să ne arate impactul unui eveniment; jurnaliştii care înţeleg că banalul ne preocupă mai mult decît extraordinarul; jurnaliştii care să ne arate cum iubim, cum cîştigăm, cum pierdem, cum construim. Nu ducem lipsă de ştiri şi păreri. Ducem lipsă de poveşti despre lumea în care trăim.
Reportajul este un gen jurnalistic menit să spună poveşti despre ce şi cine ne înconjoară: grele sau uşoare, triste sau vesele, toate despre oameni. F. Brunea-Fox, părintele reportajului românesc, le răspundea astfel celor care-l întrebau unde găseşte aşa subiecte extraordinare: "Dar ce înţelegi dumneata printr-un subiect «gras», extraordinar? (...) Realitatea există independent de reporter, nu e un produs al imaginaţiei sale. Ea se mai cheamă şi viaţă". Ce spunea Fox e că jurnalismul pe care-l practica el e făcut în stradă, cu oameni. Şi-a făcut o carieră scriind despre "viaţă", în special despre viaţa celor care nu erau subiect de ştire: cerşetorii, leproşii de la Dunăre, călătorii din provincie care înnoptau la hanurile întunecate de lîngă Gara de Nord. Fox era un avocat al celor uitaţi, un om care folosea jurnalismul ca să arate lucrurile pe care nu catadicsea nimeni să le privească. A îmbrăţişat naiv ideea socialistă, sperînd că poporul va avea parte de dreptate. Dar asta era latura blînd-ideologică. Cea reportericească era ascuţită, iar Fox a înţeles că oamenii vor să citească despre oameni. Umanizarea subiectelor grele şi grave i-a permis să ia "temperatura socială a perioadei".
Din păcate, generaţiile de reporteri care i-au urmat lui Fox au înţeles doar că secretul stă într-un subiect "de senzaţie" şi-un "condei" poleit. De aceea, multe din aşa-zisele reportaje de azi - atît cele din ziare, cît şi cele de televiziune - sînt mai degrabă poveşti lacrimogene, patetice, împopoţonate cu adjective de poţi doborî un elefant. Într-un interviu, Fox îşi amintea cum a fost primit primul lui reportaj în redacţia ziarului Adevărul. Aflat la început de carieră, şi el credea în întorsătura frazei. "Ce e elucubraţia asta lirico-suspinătoare din introducere?" - l-a întrebat editorul Constantin Mille. "Dispui de o panoplie poetică, literară, chiar lirică. E bună pentru poem, odă, dar nu pentru reportaj la gazetă. Trebuie să ai în vedere, înainte de a te avînta pe hîrtie, că articolul e destinat cititorului. În loc să arăţi de la începutul începutului despre ce e vorba, în mod simplu, banal chiar, îl năclăieşti în frazeologie." Secretul - şi-a dat seama Fox - stă în "umblatul pe propriile picioare. Pe pămînt, în toate colţurile ţării. (...) Cincizeci de ani de contact cu oameni, peisaje, evenimente...". Privită astfel, povestea jurnalistică este dependentă de informaţii. Iar cititorii ne abandonează pentru că mult prea puţini reporteri umblă pe pămînt, pe propriile picioare, să o adune.
Prefer să nu folosesc cuvîntul "reportaj", cu studenţii mei sau cu reporterii pe care îi editez. Aleg mai puţin pretenţiosul termen de "poveste", iar cînd vorbesc despre meşteşug, folosesc termenul american de "jurnalism narativ". (Da, meşteşug: jurnalismul bun e tîmplărie. Construcţia piesei de mobilă - adică documentarea şi structurarea - e partea cea mai dificilă. Scrierea e finisajul.) Am pornit acest text de la două idei: că jurnalismul de informaţie, reprezentat de ştire, nu mai e suficient. Jurnalismul narativ, reprezentat de poveste, poate vorbi mai profund despre realitate. Ele nu se exclud, ci se completează. Dar diferenţele sînt clare:
Unul face un raport, celălalt spune o poveste.
Unul transmite informaţie, celălalt transmite experienţă.
Unul e interesat de ce e nou, celălalt e preocupat şi de ce e.
Unul transmite simpatie, celălalt transmite empatie.
În practică e mai greu. Fox a fost un reporter care şi-a antrenat scriitura ca să stoarcă totul din informaţiile pe care le aduna. Dar aproape toate textele lui urmează cronologia actului de reportaj. Jurnalismul american de acest tip - pe care-l prefer - pune mai mult accent pe faza de organizare a informaţiilor. Procesul de construcţie a poveştii face din acest tip de jurnalism un lux pe timp de criză. E nevoie de bani, de timp, de răbdare. Puţine trusturi sînt dispuse să le acorde pe primele două, şi puţini jurnalişti - dispuşi s-o înveţe pe-a treia. Dar Fox a făcut cel mai bun jurnalism din viaţa lui, în plină recesiune interbelică. Şi publicul - care ne semnalează clar că nu e interesat de mare lucru din ce facem azi - gusta din plin povestea celui mai gras om din Europa, care slăbise din cauza crizei şi îşi pierduse astfel slujba de la circ. Îl citeau pentru că le arăta cum se descurcă semenii lor. (Cristian Lupşa)
Cristian Lupşa este editor senior la revista Tabu şi trainer la Centrul pentru Jurnalism Independent.